După douăzeci de ani


Tot așa cum Alexandre Dumas a continuat povestea sa despre mușchetarii regelui în celebrul său roman „După douăzeci de ani”, m-am decis și eu să-mi continui povestea mea de pălmaș străin în Austria, petrecută în prima ei fază acum douăzeci de ani și pe care am depănat-o anul trecut într-un text de proză scurtă publicat pe internet, prin iulie 2023, sub titlul „Auslander în Austria”. Pe-atunci, forțat de împrejurări (ca să folosesc un eufemism și să nu zic sărăcie), cu casa neterminată, cu rate în bănci și toți copiii în școli și facultăți, am fost nevoit să-mi dau demisia de la liceul la care lucram și pentru un an de zile să fac pe constructorul la vila unui patron austriac din Klagenfurt. M-am socotit atunci un privilegiat al sorții pentru că am reușit să obțin ofertă de muncă în vest și asta numai datorită unor rude și prieteni care se mutaseră de mai multă vreme în Austria, într-o localitate nu departe de Viena. Era un noroc faptul că aveam „pile” acolo unde nu oricine reușea să găsească de muncă (încă nu intrasem în UE), iar eu mă pricepeam la construcții, fiind copil de meșter și învățând meserie de mic, alături de tatăl meu.
Am trăit atunci experiențe unice și insolite, ca oricare român abia ieșit din „lagărul socialist” și intrat pe nepregătite în „raiul capitalist”, dar m-am descurcat onorabil și m-am întors după aproape un an cu o sumă frumoasă de bani pentru vremea aceea, cu care mi-am renovat casa, mi-am ajutat copiii în școli și mi-am plătit datoriile în bănci.

Au trecut douăzeci de ani de la acea experiență și credeam că mi-a fost de-ajuns. Revenisem în școală, unde până la urmă mi-am încheiat cu bine cariera de dascăl, tocmai „la timp”, în plină pandemie, ieșind „victorios” la pensie și la odihna binemeritată, cum se spune, după patruzeci de ani de muncă, de stres, tracasări și privațiuni de tot felul. Austria rămăsese doar o amintire nostalgică și pitorească.
Numai că de odihna și de liniștea multașteptată nu prea mi-a fost dat să mă bucur, asta pentru că, deși eram „tânăr” pensionar, totuși după pragul celor șaizeci de ani bătrânețea începea să-și arate colții, cu afecțiuni de tot felul, ajunsesem la o operație grea, cu risc mortal, dar de care am scăpat totuși cu bine, apoi m-a lovit o formă de covid deosebit de gravă în anul de grație 2021 (despre care am scris pe net la vremea respectivă sub titlul „Anul în care am învins moartea”) și care era cât pe ce să-mi curme firul vieții. Am trecut atunci pur și simplu „la mustață”, razant, pe lângă moarte.
Iar toate acestea au venit cu un noian de cheltuieli, bani dați la doctori și pe medicamente scumpe, plus alte angarale, îmbunătățiri la casă și facturi mărite la întreținere, scumpiri de tot felul, niște procese prin tribunale și multe altele, astfel încât nivelul cheltuielilor a depășit nivelul modest al pensiei mele de fost dascăl. Ca să-mi echilibrez iarăși cât de cât balanța financiară, trebuia să găsesc urgent o soluție de avarie. Și cum eu nu știu să fac bani altfel decât prin muncă cinstită, ideea era de a găsi din nou ceva de lucru prin intermediul prietenilor mei din Austria.

Zis și făcut. Amicii mei austrieci tocmai aveau de finisat o clădire nouă de sediu de firmă, iar cum la ei meșterii costă mult, preferau meșteri din țară care să le facă aceeași treabă la jumătate de preț. Clădirea era cât un bloc cu două niveluri, suprafața de finisat era enormă, mult peste puterile unui singur om (care și acela, bietul de el, era de mult „trecut de amiază” și uzat de vreme), de aceea mi-am luat tovarăș de muncă ginerele, băiat harnic și priceput la toate, am cumpărat bilete de avion și la începutul lui august 2023 aterizam la Viena, apoi, cu mașina unuia dintre prieteni, la vreo patruzeci de kilometri sud de capitală, lângă Wiener Neustadt, acolo unde trăiau amicii noștri și unde ne aștepta, la marginea localității, șantierul de lucru, gata pregătit pentru noi, cu toate cele necesare. Doar poftă de muncă să avem.
Au fost săptămâni grele, dar frumoase. Am îmbinat utilul cu plăcutul, cum se spune. Locuind la prietenii noștri, nu duceam lipsă de casă și masă, plus micile distracții din serile frumoase de vară și mai cu seamă din zilele de weekend, cu ieșiri în diverse locuri pitorești din zonă. Zilele de muncă au fost însă lungi și anevoioase, ne păreau nesfârșite din cauza căldurii toride, de parcă am fi lucrat undeva în pustiul Saharei. Peste câmpia Austriei Inferioare sufla un vânt atât de fierbinte încât, printre lacrimi usturătoare, vedeam parcă dunele din deșert de la înălțimea schelelor. Schele pe care mă mișcam destul de greu din pricina vântului puternic și a poziției incomode de lucru, dar și din cauza slăbiciunii picioarelor care nu mă mai ajutau așa ca acum douăzeci de ani, când zburam pe schele și umblam în picioare, fără nici un sprijin, pe vârful acoperișului de la vila fostului meu patron de atunci din Klagenfurt. „Fost-ai, lele, când ai fost”, vorba poporului. „Trecut-au ani...”, vorba poetului.
Dar, în cele din urmă, undeva după Sfânta Marie, am reușit să finalizăm cu bine toată lucrarea, eram mândri de opera noastră care a ieșit „țais” cum zice neamțul, cu micile imperfecțiuni inerente unor amatori ca noi, dar imperceptibile pentru cine nu e de meserie. Vorba românului: „Mulți or vedea, puțini or pricepe”. Important e că oamenii au fost foarte mulțumiți de lucrare, care i-a costat mai puțin de jumătate decât i-ar fi costat cu o firmă locală, ne-am luat cash-ul, biletele de avion de pe net, „mulțumim!”, „la revedere!” și pe-aci ți-e drumul! „Și-am încălecat pe-o șa...”