ce cântec frumos i-a învățat doamna învățătoare, atunci, în copilărie:

„Înfloresc câmpiile
ceru-i ca oglinda,
prin livezi albinele
și-au pornit colinda”

Iată, acum parcă ar fi în acel cântec. Numai ea-i pe pajiștea din aproprierea bisericii. Pe jos, doar verde. Păsări jucăușe printre crengi golașe. Crengi cu muguri umflați, de un verde crud, ce dau să se deschidă. Un bâzâit profund al unor nevăzute albine prin preajma unor petale încă nedeschise. O boare de vânt risipește parfumul florilor care s-au grăbit, încă de ieri, să-și arate culorile. Acesta se duce până departe amestecându-se cu racamiții, salata cucului, galbenele păpădii și viorele. Din loc în loc roiuri de musculițe se ridică și coboară parcă la o comandă.

Are cu ce să-și umple traista, măcar pe jumătate. Va aduna sălățică, cât mai multă sălățică, dar și măcriș și racamiț. Ce bine că a păstrat cele trei ouă găsite ieri în cuibar și că litrul de lapte e încă proaspăt în ulcica de pe polița din pivniță. Va avea și cu ce va aprinde focul în vatră, sunt destule surcele uscate pe aici.

Cu traista după cap și cu surcele-n brațe intră în curte, apoi cu fereală în casă. Cei mici dorm. E bine că dorm. Barem până la amiază. Atunci vor putea mânca pe săturate ciorbă de salata cucului, cu mult ou. Se va sătura și ea văzându-i cum mănâncă