Puștiul simțea aerul rece al dimineții, ce-i pătrundea sub haine, în timp ce, însoțit de alți doi membri ai familiei, grăbea pasul spre autobuzul ce urma să-i ducă la munte. Alături se afla tatăl său, un om robust, scund și hotărât, și verișoara sa, o tânără adolescentă, șatenă și frumoasă. Nurii ei proaspeți ieșeau de sub hainele strânse în jurul corpului. Cu toții, într-o solemnă tăcere, mergeau în pas rapid către centrul orașului care, la acea oră matinală, era scufundat în tăcere.
Mașina îi aștepta pregătită lângă parcul orașului. Era un vehicul mare cu care vor călători alături de alți bărbați. Drumul relativ lung, îi va duce la munte pentru două săptămâni. Băiatul și verișoara lui se vor bucura de frumusețile alpine, aer și creste semețe profilate pe cerul senin.
Copilul îi privea pe ceilalți cu încântare. Aceștia erau oameni maturi, purtau haina militară, călătoria fiind o obișnuință pentru ei. Parcursul lung, solicita atenția șoferului și răbdarea călătorilor. Câțiva jucau cărți, alții ațipiseră. Relația dintre ei era specifică subordonării dată de funcții și grade.
. Copilului îi era indiferentă ierarhizarea existentă între călătorii aceleiași unități militare, ce se întorceau la punctele de lucru presărate pe un traseu dificil care va străbate munții. Deocamdată erau încă departe de destinație, astfel încât adolescenta frunzărea liniștită paginile unei reviste de cinema, admirând bicepșii actorilor sau analizând toaletele vedetelor feminine. Era mai interesată de bărbații din revistă decât de cei din interiorul autobuzului, atât timp cât îi era restricționată contactarea lor de către unchiul său. Era, însă, convinsă că după câteva zile pe șantier, aceștia o vor căuta din priviri.
O parte din călători, nu mulți, chiar dormeau. Ceilalți nu se puteau deconecta. Gânduri multiple îi preocupau: cum va fi vremea?, cum vor fi utilajele?, cu cine vor lucra?...
Copilul își vedea de jocurile sale imaginative în care era craiul ce cucerea inima unei domnițe. Aceasta semăna cu verișoara sa ai cărei sâni i se zăreau și arătau ca două fructe proaspete după care ți se scurg ochii. S-ar fi bucurat măcar ca fata să-l ia în seamă. Știa că vor dormi în aceeași cameră.
Își dorea să escaladeze muntele, să lase deoparte timiditatea, să devină băiat mare. Pe acest drum, însoțit de tatăl și vara sa, era încredințat că va avea o vacanță minunată. Acasă era timid și supravegheat cu severitate de mama sa Acum avea ocazia ca într-un timp scurt să evolueze rapid, să-și depășească emoțiile și să scape de inhibiții.
Traseul îi purta pe drumuri bătute, învecinate cu păduri și forme denivelate de relief, de la mărimea dealurilor la semeția stâncilor. Stăpân pe timpul său, el ar fi putut afla ce înseamnă să aștepte să ajungă la destinație, dar nu-i păsa. Prefera să studieze trupul fetei ce-l însoțea. Aceasta moțăia lângă el. Adormise frunzărind revistă de cinema, care căzuse lângă picioarele scaunele pe care ședeau. De pe coperta revistei, un zâmbet larg de cadână părea că i se adresează, încurajându-l să pătrundă cu privirea prin bluza desfăcută a fetei de lângă el, admirându-i, în acest fel, pieptul. Părea o complicitate tacită între el și eroina de pe copertă.
Tatăl său, protector, își asumase răspunderea pentru nepoata sa, care era elevă la liceu, dar și pentru fiul său în vârstă de doisprezece ani. Părintele, ofițer constructor, răspundea de o tabără militară de muncă de pe șantierul șoselei aflată în construcție în munți. Într-una din zonele alpine străbătute de șosea, se afla și vagonul dormitor în care cei trei vor locui pentru două săptămâni, ca într-o vacanță. În timpul anului, tatăl era mai mult plecat. Acum era momentul să fie împreună cu fiul și nepoata sa care avea menirea de a-și însoți vărul.
Pe cărările muntelui și-n vâltoarea șantierului, puștiul avea nevoie de supraveghere. În acest ambient, cele două vlăstare aveau posibilitatea să se cunoască mai bine, sprijinindu-se unul pe altul. Petrecuseră câteva veri la țară, în vacanță. Erau veri buni, după părinți care erau frați. Între cei doi copii erau patru ani diferență. Fata mai avea o soră, pe când băiatul era singurul descendent. Era retras, timid, înconjurat de presiunea mamei absolutiste, care-i cauza probleme de relaționare cu colegii de clasă. Acum avea posibilitatea să se găsească pe el însuși, să-și descopere identitatea.
Drumul asfaltat a cedat locul pământului și pietrei ce reprezentau suprafața de rulare. Schimbarea structurii carosabilului anunța sfârșitul călătoriei. De aici urmau să meargă până în tabără, cu un camion, cale de câțiva kilometri.
Soarele era unic vector al cerului. Impresionat de mediu, flăcăul privea uimit. Fata rămăsese cu bagajele, în timp ce tatăl căuta un alt mijloc de transport.
În curând a fost găsit un camion pregătit de plecare și plin de soldați. Tinerețea lor era prilej de admirație, dar privirile supuse ascundeau resemnarea. Doar prezența fetei părea să le trezească interes. Pe sub mustăți aceștia surâdeau precum razele soarelui ce se înmulțesc dimineața. Apariția copiilor era frapantă și-n discordanță cu cenușiul vieții lor.
‒ Taci mă, zise unul din ei, dând cu cotul în colegul său ce-i spunea ceva la ureche. Să nu ne audă, sunt din familia colonelului.
Șoferul dubei era un tânăr firav, ca și constituție, înalt, cu ochelari.
‒ Hai să plecăm, i-a cerut sergentul său, care era în cabină alături de colonel.
Mașina a pornit brusc, motorul trăgea greu, părea înecat. Nu a mers mult și dintr-odată, soldații de pe platforma vehiculului au strigat:
‒ Arde!
Carcasa metalică a vehiculului se afla deasupra motorului, iar fumul pătrundea treptat, precum un fir strecurat prin striațiile podelei și invadase platforma acoperită. Soldații băteau cu pumnii în geamul ce-i separa de cabina șoferului, însă acesta, absorbit de drum, nu-i auzea.
Agitația creștea cu fiecare moment. Puștiul și fata stăteau retrași, urmărind intrigați cele ce se petreceau.
‒ Arde, repetau în cor toți.
Șoferul, parcă trezit dintr-o grea transă, opri brusc. Motorul mașinii a trepidat, dar a ascultat comanda. Se aflau lângă un râu de la poalele unui versant. Soldatul-șofer a ajuns la râu din doi pași, a luat apă în bonetă, din lipsă de altceva, și a vărsat-o peste flacără. A repetat procedeul de câteva ori până ce focul s-a stins.
Tremura tot. Plecase cu frâna de mână ridicată, iar motorul, astfel forțat, luase foc. Își recunoștea vina și regreta neglijența. Sergentul, înfuriat, strigă la el:
‒ Bă, neisprăvitule!
‒ Lasă omul, interveni, ca un tată responsabil, colonelul! Nu vezi că tremură?
Soldatului mai că-i veniseră lacrimile.
Copilul i-a strâns mâna verișoarei sale să o încurajeze. Un flux armonios de căldură a străbătut mâinile ambilor. Fata nu a scos niciun cuvânt, dar l-a privit o clipă. Clipa a avut consistența emoției.
Drumul spre tabără l-au continuat cu un alt vehicul. La destinație îi aștepta un vagon cu două încăperi mobilate cu strictul necesar, masă, un recamier, un dulap, scaune. Copiii vor locui într-o cameră, iar tatăl, împreună cu un alt coleg, în cealaltă.
Vagonul din lemn se afla suspendat pe suporți metalici înfipți în pământ și era campat pe un platou mărginit în nord de vârfuri alpine, iar în sud de o prăpastie. Platoul era traversat de albia îngustă a unui pârâu.
Tabăra era alcătuită din construcții de lemn ce adăposteau militarii. Barăcile șantierului în care locuiau suflete vii ce trudeau la edificarea șoselei și a tunelului pentru a stabili o cale de transport între regiuni diferite, erau precare. Înălțimea la care se lucra făcea viața grea. Traiul cazon din astfel de stabiliment și zilele mohorâte care se repetau într-un ritm dat de activitatea șantierului ucideau dorințele.
Era o continuă așteptare. Împlinirea era dată de răbdarea de a socoti timpul rămas până la lăsarea la vatră. Sarcinile zilnice erau obligatorii. Nimeni nu avea timp să se bucure de împliniri pentru că venea următoarea zi căreia trebuia să-i facă față.
Scrisorile și amintirile personale alinau sacrificiile. Într-o astfel de conjunctură, dar fără a fi implicați în ritmul zilnic al șantierului, descendenții fragezi ai familiei colonelului se vor bucura de munte și soare. Zilele lor vor fi senine.
La munte, însă, ploua cu greutăți și răspunderi multiple. Vagonul în care locuiau era încăpător, fiecare compartiment al său avea suficient spațiu să-ți atârni visele pe pereți, tablouri ce vor fi igienizate cu propria imaginație.
Pe întinsul divan, puștiul și-a rezervat locul de la margine, urmând ca la perete să doarmă adolescenta, liceanca ce nu-și trăda emoția. Noaptea au petrecut-o în liniște. Trupurile aliniate ale celor doi se odihneau, absorbite de somn. Îi aștepta prima zi de vacanță la munte.
După micul dejun luat în fugă, abia așteptau să descopere natura. Traversarea taberei presupunea să treacă prin organizarea de șantier. Barăcile din lemn și PFL erau pretutindeni. Parcurseră distanța, căutând cu privirea crestele montane. Urcară poteci și priviră soarele printre ramurile brazilor. Nu se plictiseau, citind pe dealuri înverzite umbrele copacilor. Ziua a fost una liniștită. S-au întors la prânz, surâzând amândoi.
În tabără au întâlnit pâlcuri de militari care i-au asaltat cu privirile curioase. În imaginații virile o dezbrăcau cu dorința lor pe adolescenta ingenuă. Dar ea era doar a lui, și era mândru, fălos de mândru. Mergea țanțoș și privea grupul de soldați care jinduiau trupul tânăr.
După-amiaza au petrecut-o împreună în vagon. El îi analiza strălucirea părului, în timp ce ea, știindu-se privită, se pieptăna în fața oglinzii. Îi urmărea fiecare gest, fără să aibă curaj să mărturisească. Îl atrăgea tăcerea ei, dar și armonia corpului său. Peria cu care se pieptăna devenise un obiect sacru, demn de venerație. Fata se simțea admirată, privită, dezbrăcată de priviri lacome.
În ziua următoare, la ieșirea din sala de mese a șantierului, aveau să întâmpine curiozitatea întregii suflări militare, când un grup compact de soldați i-a înconjurat, dornici să discute cu ei. El se ascunsese în umbra fetei care răspundea tuturor surâzând. Acesteia nu-i era teamă. Dialogul cu bărbații se înfiripa ușor, ei dorind să o cunoască. Distanța se păstra rezonabilă.
Curiozitatea era întreținută de dorință de ambele părți, dar și de mândrie, de tentație de a cunoaște, de a simți. Fața tinerei era relaxată, ea se lăsa admirată. Pentru vârsta ei copilul ar fi dorit ca ea să fie mai reținută în gesturi și cuvinte Ochii iscoditori ai militarilor îl iritau, insistența privirii acestora pe trupul fetei i se părea nefirească. Dintr-o dată cerul se învârti cu el și a avut senzația că pământul îi fuge de sub picioare ca apoi să o vadă pe fată îmbrăcată în mireasă. Viziunea a fost de scurtă durată
Ar fi dorit să provoace dispariția bărbaților, dacă ar fi avut vreo superputere. Închise ochii și își imagină că deține o fărâmă din această putere. Nu se întâmplă nimic. Era pe punctul de a repeta experiența, dar fu întrerupt de apariția tatălui său.
Furios, bravul ofițer împrăștie adunarea, dând ordine scurte. Se adresă și nepoatei sale, cerându-i să meargă împreună cu fiul său în vagonul rezervat vacanței. Seara ce a urmat fu petrecută în tăcere.
A doua zi băiatul a venit singur în șantier și s-a dus drept la magazia improvizată unde un caporal întreținea un număr mare de câini, iar de curând se născuse o nouă generație de pui. Magazia cu rafturi goale era înțesată de câini de toate vârstele și mărimile. Blana lor era murdară, prăfuită de rugozitățile șantierului.
‒ Hai, intră, nu-ți fac nimic, sunt cuminți.
Copilul se apropie cu teamă, însă, încurajat de vorbele caporalului, înaintă. Animalele îl urmăreau cu interes, își fluturau cozile și așteptau. S-ar fi adresat lor, dar cum? În minte îi veneau câteva cuvinte, deschise gura și rămase așa, parcă hipnotizat. Cu greu reuși să spună:
‒ Îmi plac acești câini!
Era gândul lui rostit cu sinceritate.
Animalele păreau că înțeleg că sunt iubite. Un câine mare și negru se apropie de băiat și se lăsă mângâiat, dar ar fi dorit să primească măcar o bucată de pâine. Copilul își aminti că păstra niște biscuiți în buzunar. Îi aruncă unul. Dulăul îl înșfăcă și trecu la loc pe raft. Alții se apropiară cu cozile ridicate.
Puștiul prinse curaj, le aruncă restul de biscuiți și dori să-i mângâie. Animalele se înghesuiră pe biscuiți și-l lătrară. Se încordă fără să le vorbească, dar se uită atent și păru că le transmite emoția sa. Îi plăcea să vadă dulăii cum ronțăiau biscuiții. Aceștia mestecau nestingheriți, nebăgându-l în seamă. Deodată se opriră și se uitară fix la el. Era ca și când le-ar fi știut numele și i-ar fi strigat. Copilul le vorbi atunci cu privirea fără să pronunțe niciun cuvânt.
O liniște adâncă se coborî peste magazia în care câinii ascultau un tânăr glas ce li se adresa în gând. Copilul descoperi apoi puii adăpostiți într-o ladă. Se aplecă și-și alese unul mai grăsuț. Puii erau niște blănoși scumpi și curați, comparativ cu animalele mai mari. Curățenia animalului și căldura lui îl emoționară pe copil. Îl luă în brațe ca pe un miracol. Inima animalului bătea la unison cu inima sa.
Alergă într-un suflet la vagon și intră ținând mica ființă în brațe. Fata dormea, nu-l observă. Dar în curând simți căldura unui trup ce se lipea de ea. Fiind relaxată, nu s-a deranjat să vadă despre ce este vorba.
În curând, cu năsucul umed, câinele căuta să sugă. Negăsind pieptul care să-l alăpteze se retrase într-un colț și adormi. Era o liniște profundă. Privirea copilului căzu pe trupul sănătos al fetei care se trezi și văzu fața puștiului.
‒ Hai, vino Darie, îl chemă aceasta.
Era pentru prima oară când adolescenta îi spunea pe nume. Darie se apropie timid și continua să o privească. Fata, întinsă pe spate, îl încuraja cu mâinile să se apropie.
‒ Spune-mi, îți plac sânii mei? Arată-mi unde am sânii!
Darie întinse mâna și îi atinse, descriind cu degetul pe pieptul fetei circumferința acestora. Dar brusc, rușinat, îți retrase mâna.
‒ Hai, ce te rușinezi! Suntem doar noi, îi spuse adolescenta.
‒ Ela, șopti imperceptibil puștiul, ești frumoasă! Și începu să plângă.
‒ Ce ai? De ce te temi?
Copilul se retrăsese, dar inima lui zvâcnea energic. Cugetul lui oscila între dorință și jenă.
‒ Strânge-mă în brațe, continuă Ela.
Băiatul o privea de la distanță. S-ar fi apropiat, dar căuta să înțeleagă dacă i se permite, dacă este și corect. Îndrăzni să se apropie.
Prin geam razele soarelui pătrundeau până în dreptul dormezei unde se afla întinsă fata. Păreau că o scaldă în lumină. În imaginația lui Darie era și cum trupul fetei este profanat de voință super umană. O auzi pe fată râzând, el. ieși din vagon plângând rușinat de neputința sa de a se apropia mai mult de fata pe care o adora, era urmat de cățelul ce se trezise. Într-o ladă din scânduri îi făcu câinelui loc sub dormitorul improvizat.
După-amiază, tatăl îi anunță că vor fi explozii, că vor sparge muntele pentru a croi drum autostrăzii și că trebuie să se adăpostească cu toții sub vagon. La ora fixată pentru aruncarea în aer a stâncilor au coborât toți și s-au culcat pe burtă. Urmăreau de la distanță rostogolirea pietrelor desprinse din munte.
Darie își luase cățelul în brațe, iar Ela, pitită și cu blugii ei strânși pe corp, își apropiase pieptul de pământ. Câinele, curios, a ieșit din ascunzătoare și alerga după pietrele ce erau aruncate în apropiere. Era asemenea unui joc naiv.
Zgomotul exploziilor făcea inutilă orice discuție. Darie ar fi mers după cățel, dar tatăl său îl opri:
‒ Stai cuminte! Nu va păți nimic.
Puștiul era încordat, nerăbdător să se încheie șirul exploziilor. Se uită către Ela și o văzu privindu-și îndelung unghiile, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Exploziile încetară curând. În iarbă bucăți de piatră de diferite mărimi erau împrăștiate. Muntele, însă, nu-și pierduse măreția. Stâncile sale continuau să înconjoare tabăra. Soarele, imobilizat, dădea semne de oboseală, alunecând spre apus.
Seara a fost liniștită. Urma să vină caravana cinematografică. Locul ales era situat pe platoul alpin. Acolo a poposit vehiculul de teren pe care era așezată cabina de proiecție. Ecranul avea să fie un cearceaf mare alb, întins între copaci. Soldații stăteau pe băncuțe ca la lecțiile de învățământ politic. Numai că filmul era unul american, lucru rar într-o perioadă prohibită politic.
Iubirea protagoniștilor urma să se reverse de pe ecran în sufletele flămânde, încrâncenate ale militarilor ce cunoșteau mai bine crestele munților decât emoția .. În somn doar ce sperau să-și curețe sufletele cu romantismul din scrisori sau din închipuiri.
Stabilimentul aflat la altitudine nu permitea iubirii ascensiunea pe cărări alpine. Proiectorul ocupau tot spațiul din cabina cinematografică . În mâinile tehnicianului , un tânăr înalt cu privire de vultur, pelicula suferea un proces magic ce înnobila imaginea.
Puștiul îl privea ca pe un magician. În ochii lui, marile bobine pe care se înfășura filmul, reprezentau niște cilindri prevăzuți cu ochi. Prin fiecare ochi, se vedea o lume întreagă. Curiozitatea, specifică vârstei, se citea pe chipul lui, care aprecia îndemânarea operatorului, copilul dorindu-și să-l ajute pe acesta, dar neștiind cum. Îl urmărea cu atenție și avea în minte diafilmele sale cu povești care-l încântau.
Ar fi dorit să se implice mai mult, să fie băgat în seamă. Tehnicianul, însă, își vedea de treabă, până în momentul în care se oprește, înțelegând că omisese ceva important. Uitase jurnalul ce preceda filmul, de fapt cel mai important document informativ de transmitere a mesajului politic mobilizator comunist.
Spiritul munților era mai prezent pe șantier și sălășluia în sufletul fiecăruia. Fără jurnal nu se putea prezenta filmul.
‒ Nu-i nimic, spuse Darie, însuflețit de ecoul poveștilor ce le avea pe diafilme. Îți dau diafilmele mele, spuse el convins de valabilitatea inspirației sale.
Operatorul l-a privit uimit și circumspect. Cum să proiecteze povești în locul mesajului ideologic? Așa ceva era imposibil, însă gândind, găsi un numitor comun între cele două categorii de narațiuni. Ambele erau povești. Ce-i drept, nu credea în informațiile politice conținute în jurnalele pe care era nevoit să le transmită, iar fără a prefața filmul, nu-l putea rula.
Mai grav era că fără a face proiecția, nu putea raporta că a îndeplinit misiunea sa și ar fi fost posibil să fie pedepsit. A luat hotărârea să se folosească de diafilme pe care trebuia să le lipsească să le lipească cu un blank de celuloid ca să le poată rula. Scenele în succesiunea lor nu puteau fi cursive, având nevoie de opt imagini pentru a crea iluzia mișcării. Doar selecții aleatorii vor fi prezentate și acelea, rupând logica povestirii, dar tot era ceva decât nimic suficient încât să introducă filmul.
„Frumoasa din pădurea adormită” a fost protagonista ce a înlocuit un jurnal plictisitor. Publicul dezorientat primea cu dezacorduri ample imaginile desenate. Contrariați, însoțeau cu fluierături mesajul ce ar fi putut să fie educativ, dacă răbdarea lor nu ar fi fost înșelată. Filmul ce a urmat, i-a răsplătit, însă, din plin. Personajele din „Desculț în parc” i-au încântat.
Sub cupola cerului, noaptea se destăinuia tuturor. Ela coborâse pe băncuțele spectatorilor, iar Darie admira încântat în clar-obscur conturul trupului ei. Îl urmărea cu prisosință ideea de a-i compara formele apetisante cu cele ale divei din film. Își imagina că petrece o scenă minunată cu actrița de pe ecran. Închise chiar ochii și asculta glasul personajului feminin, ca și când i-ar fi vorbit doar lui.
A adormit, iar în vis pășea alături de artistă, admirându-i feminitatea. Timiditatea era însă prezentă. Totuși, își imagina că are tupeu și curaj, că ar putea să o atingă, să o atragă spre el. O atingere fină îl îmbrățișa. Epiderma sa simțea căldura. Din scaunul în care se afla, picioarele Elei s-au destins, efectuând un salt, mișcare inconștientă care îl trezi.
După film cei doi s-au întors în vagon. Băiatul ar fi dorit să doarmă, însă fetei nu-i era deloc somn. De la un mic aparat de radio din vagonul în care locuiau, se revărsau melodii.
‒ Hai să dansăm, îl chemă fata!
Dar el, cu somnul în pleoape, pregeta. S-ar fi întins pe dormeză și ar fi lăsat noaptea să-l cuprindă.
‒ Cine-i mic și bea lăptic, mai strigă fata?
Fiind astfel solicitat, înțelese că nu era momentul pentru somn. Deși la o vârstă juvenilă, mândria nu-i era indiferentă. Dintotdeauna i-a plăcut de vara sa, iar acum avea poate unica ocazie de a o îmbrățișa.
Leneș, se târî din pat spre fată, fără să îndrăznească să o privească. Întinse mâinile ca un robot, în timp ce avea ochii închiși, ca într-un exercițiu de palpare. Fata veni spre el. Mâinile lor se întâlniră, apoi buzele se apropiară , dar fără să se atingă. Îi simțea parfumul pătrunzându-i în nări. O strânse sălbatic de mână, în același timp călcând-o pe picior, fără să vrea.
‒ Au, mă doare, strigă ea! Sălbaticule!
Fata se retrase. Băiatul regretă gestul său neîndemânatic și se îndreptă spre fereastră, de unde se vedea luna. Un timp cei doi tăcură, fiecare în alt colț al camerei, până când profilul lunii lumină întreaga incintă.
Tânăra își pregăti cămașa de noapte, sub care puștiul îi știa trupul gol. Exista tentația explorării, însă în el se dădea o luptă între dorință și cuget. Ar fi înaintat spre ea, dar nu cunoștea cât i se permite și dacă nu cumva era doar o joacă. Verișoarei sale, în schimb, părea că-i e indiferent ce anume dorește el, cât timp se simte în siguranță.
Băiatul se îndepărtă de la fereastră, dorind să ajungă la dormeză, însă se împiedică de un scaun, pus parcă intenționat în calea sa. Se prăvăli în direcția ei care, înainte ca el să cadă complet, îi strigă:
‒ Nu mă prinzi, nu mă prinzi!
Însă, el sări ca un arc și o prinse de picioare. Ghemuită și cu fața spre pat, își strânse mâinile în jurul trupului.
‒ Ei, ce faci acuma, îl provocă ea și începu să râdă puternic.
Din celălalt compartiment al vagonului se auzea cum cineva lovea cu pumnii în peretele despărțitor.
‒ Liniște! Culcați-vă!
Pentru moment cei doi copii s-au oprit din joc și au revenit fiecare pe perna sa. Băiatul întinse mâna spre trupul fetei și, într-o tentativă de îmbrățișare, îi fură un sărut. Fata îl privi cu încântare, dorindu-și poate mai mult. Era pentru prima dată când puștiul o săruta.