Strada se agită sub tălpile mele, un furnicar de umbre care vorbesc o limbă necunoscută. Fiecare silabă e o enigmă, un sunet ce ricoșează în mintea mea ca o piatră aruncată în lac. Cuvintele lor îmi ating urechile ca niște fluturi morți, incapabili să-mi transmită mesajul secret pe care îl poartă.

Sunt un străin în această țară, un prizonier al propriei mele ignoranțe. Limba lor îmi este o celulă, o bară de fier care mă ține captiv în propria mea minte. Încerc să traduc, să descifrez codul secret al acestei lumi străine, dar cuvintele se transformă în cameleoni, schimbându-și sensul la fiecare clipă.

Mă simt ca un orb care pipăie pereții unei caverne, încercând să descopere o cale de ieșire. Fiecare pas este o aventură, o călătorie în necunoscut. Simțurile mele sunt în alertă maximă, dar sunt și profund nesigure. Ochii mei văd forme, dar nu pot discerne culorile. Urechile mele aud sunete, dar nu pot înțelege melodia.

Tot ce îmi rămâne este imaginația, o lume de umbre și iluzii pe care o proiectez pe ecranul realității. Fiecare conversație este o poveste inventată, o scenetă jucată pe scena minții mele. Oamenii din jur devin personaje, cu replici scrise de imaginația mea.

Sunt un nebun, un bâlbâit care se chinuie să articuleze o limbă străină. Cuvintele mele sunt stâlcite, gramatica mea e șchioapătă. Încerc să comunic, dar mesajul meu se pierde în traducere. Sunt un exilat, un Robinson Crusoe al limbajului.

Dar chiar și în această izolare, există o frumusețe stranie. Lumea din jurul meu este o pânză albă pe care îmi pot proiecta propriile vise. Fiecare sunet, fiecare imagine este o invitație la imaginație, o provocare de a crea o nouă realitate.

Sunt un străin, dar sunt și un creator. Limba necunoscută îmi dă libertatea de a inventa, de a construi o lume nouă din fragmentele de sens pe care le pot culege. Sunt un nebun, dar sunt și un poet. Cuvintele mele stâlcite sunt o poezie a neputinței, o simfonie a alienării.

Nu voi învăța niciodată complet această limbă străină, dar asta nu înseamnă că nu pot comunica. Pot vorbi prin gesturi, prin zâmbete, prin lacrimi. Pot dansa pe ritmul necunoscut al cuvintelor, pot picta cu sunetele unei limbi care îmi este străină.

Sunt un străin, dar sunt și un om. Limita dintre mine și ceilalți este o iluzie, o linie imaginară trasată pe o hartă a neînțelegerii. În adâncul sufletului nostru, toți vorbim aceeași limbă, limba universală a emoțiilor, a speranțelor și a viselor.

Sunt un nebun, dar sunt și un visător. Visul meu este o lume în care barierele lingvistice nu mai există, o lume în care toți oamenii se pot înțelege, indiferent de cuvintele pe care le folosesc. Poate că e o utopie, dar e o utopie pentru care merită să lupt.

Sunt un străin, un nebun, un visător. Dar mai presus de toate, sunt un om. Un om care caută o cale de a se conecta cu ceilalți, un om care luptă pentru a depăși barierele limbajului și pentru a construi o lume mai unită.