E ca și cum m-am despărțit de tine, chiar ieri, și te-am așteptat nu o zi, sau două, nu cincisprezece minute, nu o oră, o săptămână, O LUNĂ-DOUĂ, e ca și cum am fost foarte îndrăgostită, de tine, și am stat pe peronul unei gări, nu o oră, nu două, nu doisprezece minute, nu O ZI, nu o săptămână, ci șaisprezece ani, între timp trecând războaie, poate două sau trei, poate șaisprezece ani te-am așteptat, nu o oră, și tu... surpriză... nu ai apărut. Treburile sunt că trenurile ar fi tot trecut, cred că văzusem aproximativ 5000 de trenuri, unele repetitive, dintre ele, în cele cincisprezece minute sau șaisprezece ani, în care tu nu ai apărut... Și tot așteptam... Ningea, ploua, venea din nou soarele. Se făcea primăvară, apoi mergeam în concediu, vara. Ningea, venise încălzirea globală. Cred că între timp mă trezisem, venise pandemia, statisticile dintre cele mai pesimeste, războiul cu Ucraina, de la granițele României, și tu tot nu ai apărut... Strigătele Israelului le-am auzit, toate războaiele și pandemia s-au înfășurat în carnea mea, trecuseră ani și ani, șaisprezece, de când tu plecaseși, și eu tot nu realizam, ce de fapt era, singură, într-o scurtă gară. Drept pe peron. Pandemia s-a sfârșit, divorțurile și căsătoriile s-au tot derulat, am văzut zeci de cupluri divorțând între timp și recăsătorindu-se... după trei ani. Până când am văzut o pisică mare, albă și leneșă, care a speriat puțin un soldat. Cred că atunci, abia, m-am trezit. Căutam un baston, căci fusesem oarbă, să mă ghideze înspre ieșire, cineva. Nu mă ghidezi... Nu mă ajuți, tu... Întrebam, parcă la întâmplare, pe oarecineva. (Părăsisem, foarte liniștită și sigură, gara.)