Enigma stelei ce-a murit

John Foster a fost un tip urmărit de ghinion încă de când s-a născut. La fel ca și alți noi născuți, a avut încă din primele zile un puternic icter neonatal. Nimeni nu s-a îngrijorat prea tare, fiindcă mulți nou născuți aveau un asemenea icter, și tratamentul era simplu: după câteva ore de expunere la raze ultraviolete zilnic icterul dispărea ca prin farmec.
În a treia zi de la naștere, după ce Eva, asistenta de serviciu de pe secție, l-a pus în incubatorul de fototerapie, a pornit cronometrul pentru două ore a plecat să se ocupe de alți nou născuți fiindcă avea peste zece pe secția ei, toți cu aceași problemă. Atât că incubatorul unde fusese plasat John Foster avea un mic defect: cronometru avea obiceiul că nu deconecta sursa de raze ultraviolete la ora setată și lumina rămânea aprinsă până când era stinsă manual.
La fel s-ar fi întâmplat, probabil și în ziua cu pricina dacă nu s-ar fi întâmplat să fie chiar 11 septembrie 2001. La ora 9 dimineața, ar fi trebuit să își înceapă rondul printre incubatoare și bineînțeles să oprească și lumina de la incubatorul numărul trei.
Totul ar fi fost perfect, numai că la ora 8 și 46 de minute dimineața, asistenta a fost chemată de câteva colege în hol să privească și ea la televizor cum turnul de nord din complexul Trade Center a fost doborât de către un avion care tocmai a intrat în el.
Lângă televizor s-au mai adunat și alte asistente și chiar câțiva medici, și parcă la nici unul dintre ei nu le venea să creadă ce se întâmplă.
Prin mintea Evei, printre atâtea informații care o inundau dinspre televizor, era și cel al cronometrului defect de la incubatorul trei. Chiar a făcut câțiva pași spre secție cu gândul de a-l opri, când tocmai atunci s-a anunțat că și turnul din sud a fost lovit de un avion la ora 9 și 3 minute.
După mai bine de o jumătate de oră s-a anunțat la televizor că la 9 și 37 de minute a fost atacat și Pentagonul, iar Eva a uitat cu totul de bietul copil ore în șir.
L-a descoperit cu totul întâmplător o infirmieră care trecea prin secție să își facă treaba. Când l-a văzut pe John Foster roșu ca un rac, a scos un țipăt și a scos din priză lampa cu ultraviolete.
Asistentele au uitat cu totul de televizor și s-au adunat toate pe lângă băiețel care abia mai respira. A fost transferat imediat la terapie intensivă, și ajutorul lichidelor și cremelor de hidratare, a trecut cu bine peste acest episod.
Din păcate pentru John Foster episodul ăsta a fost doar premiul dintr-un șir care părea de-a dreptul nesfârșit. De parcă ghinionul ar fi fost un mic animal de casă care îl iubea la nebunie pe bietul om și se ținea mereu după el.
La grădiniță în orice încăpere era plasat, mereu cădea sau se spărgea ceva încât bietele îngrijitoare nu știau ce să mai facă pentru a limita pagubele.
Cu chiu cu vai a reușit să termine grădinița dar la școală ghinionul s-a ținut mai departe scai după el. Era un băiat isteț și știa să răspundă la ore fără să facă un efort prea mare cu memorarea lecțiilor.
Problema se ivea la lucrările scrise fiindcă mereu era acuzat că a copiat de la colegul lui de bancă deși lucrurile stăteau de fapt exact invers.
A terminat și școala și după o scurtă tentativă a renunțat să mai facă o facultate fiindcă i se părea un efort prea mare să își frece atât timp coatele pe băncile unei facultăți pentru viața plină de ghinion care se întrezărea în fața lui.
A schimbat diferite locuri de muncă, a încercat să fie chiar și chelner într-o vreme dar după un șir care părea interminabil de farfurii sparte sau vărsate în capul clienților a fost nevoit să renunțe. S-a obișnuit cu ideea ca viitoarele lui locuri de muncă ar fi mai bine să fie să fie în locuri în care nu trebuia să manipuleze lucruri care aveau tendința să se spargă sau să alunece.
În ciuda faptului că era atât de urmărit de ghinion era un băiat simpatic și mereu avea câte o glumă la îndemână cu care de obicei încânta fetele.
Pe una dintre ele a încântat-o atât de mult încât efectiv l-a târât la altar. Bietul John Foster a fost mai mult o victimă în acest caz nefiind deloc pregătit să devină capul unei familii. Mai ales că abia împlinise 23 de ani. Dar viitoarea mireasă, Matilda, o fată plină de temperament și de perseverență și-a impus în cele din urmă voința și aproape fără să vrea s-a trezit îmbrăcat în costum într-o grădină de vară, înconjurat de o mulțime de invitați și așteptând să apară mireasa.
Care în cele din urmă nu a mai apărut și una din domnișoarele de onoare a adus în cele din urmă vestea că mireasa fugise cu fotograful.
Toată lumea încerca să se prefacă întristată deși pe cei mai mulți dintre ei care o cunoșteau ceva mai bine pe Matilda situația mai degrabă îi amuza. Pe John Foster nu l-a amuzat deloc, nu atât din cauza nunții ratate ci mai degrabă din cauza timpului pierdut. El se consolase încă de la bun că în cele din urmă ghinionul lui proverbial își va vârî coada și ceva se întâmpla iar căsătoria va sfârși prin a fi anulată.
Cea care l-a consolat cel mai mult în toată problema asta a fost domnișoara de onoare care i-a adus trista veste. Încercarea ei de a-l face să uite a mers atât de departe încât a fost de acord să își petreacă noapte cu el pentru a-l consola așa cum se cuvine.
După o noapte de dragoste mai degrabă tristă decât pasională spre dimineața, Paula, că așa se numea domnișoara de onoare a spus hotărâtă:
— Știu de ce anume ai nevoie ca să spargi în final șirul ăsta de ghinioane din viața ta!
Cum John Foster nu a spus nimic ci doar a făcut ochii mari Paula a căutat ceva pe telefonul ei și apoi i l-a pus în față. O reclamă ciudată a început să defileze în fața ochilor lui și fata a început să-i explice:
— Tot ce trebuie să faci este să îți cumperi o stea pe care să o asociezi numelui tău. Nu cunosc nimic mai stabil decât o stea așa că dacă o stea va purta numele tău orice ghinion va dispărea pe vechi din viața ta. Iar observatorul astronomic de lângă orașul nostru tocmai a început să vândă stele și contra unei taxe de numai o mie de dolari o stea va purta numele tău. Îți dai seama?
John Foster își dădea destul de bine seama ce voia fata numai că nunta ratată îl lăsase destul de falit așa că oricât de mult îl atrăgea ideea se vedea nevoit să renunțe la ea.
— Uite, a plusat fata, ca să vezi cât de mult cred în ideea asta, am să plătesc eu prețul stelei pentru tine, numai să te văd scăpat odată de șirul ăsta de ghinioane.
În aceași seară au mers la Observatorul astronomic să se uite la catalogul de stele disponibile spre vânzare și să afle condițiile.
Pentru o mie de dolari o stea din cele din catalog putea devenii „proprietate personală”. Ce însemna asta de fapt?
În cel mult o lună în nomenclatorul internațional al stelelor pe lângă denumirea consacrată va apărea și numele proprietarului. Tot în contul celor o mie de dolari „proprietarul” avea dreptul o dată pe an să vină la observator și să se uite tip de zece minute la steaua lui. Putea veni și mai des, de fapt de câte ori voia dar asta îl mai costa încă o sută de dolari de fiecare dată.
În timp ce Paula plătea mia de dolari o fată drăguță și cu ochelari, tipul de fată care semăna cu un șoricel de bibliotecă l-a condus la marele telescop și i-a arătat steaua HR – 54342 care de luna viitoare va apărea în fiecare nomenclator stelar cu numele de HR – 54342 - John Foster.
— Steaua se află la o distanță de 5.768 de ani lumină distanță de Terra, l-a informat fata după ce a privit lung la steaua care devenise de acum a lui.
— Poate că ar fi trebuit să cumpăr una mai aproape de noi, a spus el și la privirea mirată a fetei a făcut o glumă:
— Asta numai pentru cazul în care m-aș hotărî să o vizitez.
Fata a râs politicoasă apoi l-a informat:
— Se pot bineînțeles cumpăra și stele mai apropiate numai că la suma pe care domnișoara a plătit-o pentru dumneavoastră ar fi trebuit să mai adăugați un zero.
A făcut un gest ușor spre Paula și a adăugat încet:
— Și la cum este de prinsă în discuție cu domnul de acolo nu prea pare dispusă de loc să fac asta.
”Domnul de acolo” era un bărbat între două vârste care probabil că venise și el să își cumpere o stea dar cum se pare că Paulei i se pusese pata pe el în loc de o stea se pricopsise cu o fată pe cap.
După ce formalitățile au fost îndeplinite și steaua a devenit în mod oficial al lui, Paula i-a adus certificatul de proprietar al stelei și i-a spus tristă:
— Aș fi vrut ca relația noastră să dureze ceva mai mult numai că știi și tu ce inima zburdalnică am așa că m-am îndrăgostit brusc de Tom. „Coup de foudre” , cum spun francezii, știi tu.
L-a prins tandru de braț pe Tom și înainte de a pleca ia spus peste umăr:
— Dar nu fi trist fiindcă am impresia că steaua ta început să lucreze și plecarea mea din viața ta este de fapt ultimul ghinion.
S-a făcut nevăzută cu Tom cu tot și Estera, șoricelul de bibliotecă i-a chemat un taxi să-l ducă acasă.
Acum ori că steaua îi purta noroc și a spart șirul de ghinioane din viața lui ori a fost o simplă coincidență dar în anul care a urmat nu a mai avut parte de atâtea ghinioane. Se mai întâmpla să se mai spargă câte ceva prin preajma lui dar era atât de rar încât putea spune că se încadra într-o medie statistică normală.
De stea uitase după o vreme aproape cu totul și poate și-ar fi scos-o cu totul din minte dacă cu câteva zile înainte de a se împlini anul de când o cumpărase nu ar fi primit un email de la Estera, șoricelul de bibliotecă din Observator care îi reamintea că mâine este ziua când poate să privească zece minute gratuit la steaua lui.
Se părea că Paula avusese dreptate cu steaua cumpărată fiindcă, coincidență sau nu în anul care a trecut parcă viața lui intrase pe un făgaș cât de cât normal.
Nu prea avea el chef să se ducă până la observatorul astronomic la ora fixată dar nu voia să își sfideze soarta așa că a lăsat orice altă preocupare și s-a dus să-și vizioneze „proprietatea”.
Estera, parcă m-ai slăbise un pic dar a fost bucuroasă să-l vadă și își amintea de despărțirea lui intempestivă de Paula dar nu a lungit prea mult vorba pe tema asta mai ales după ce a aflat că totul era bine în viața lui.
Putea să-și vadă steaua direct prin ocularul telescopului sau putea solicita să o vadă pe un monitor. A preferat să se uite prin ocular ca și cum faptul că o vedea singur îi conferea o oarecare intimitate și o accentuare a statutului de proprietar. După câteva minute i s-a părut că steaua pâlpâie ușor ca și cum l-ar fi recunoscut și îl salută.
A râs singur de închipuirile lui dar cu pâlpâirile stelei deveneau tot mai accentuate a spus Esterei:
— Mi se pare că steaua mea pâlpâie ca și cum m-ar recunoaște!
Estera a râs și ea apoi i-a explicat:
— Fluctuațiile în strălucirea unei stele sunt obișnuite fiindcă lumina ei trece prin atmosfera pământului și în funcție de curenții de aer sau de modificările de temperatură pot apărea aceste pâlpâiri. Dar am să transfer imaginea pe monitor să văd și eu.
După ce a privit câteva clipe la steaua pâlpâitoare de pe monitor Estera a spus:
— Dar aveți dreptate că parcă fluctuațiile stelei dumneavoastră ssunt prea accentuate.
În aceași clipă John a scos un țipăt și și-a desprins ochiul de ocular.
— Doamne dar ce s-a întâmplat? Pur și simplu m-a orbit!
Estera privea și ea uimită la monitor și de câteva ori a fost nevoită să regleze luminozitatea pentru ecranul monitorului devenise de un alb strălucitor pe care nu se mai putea distinge nicio imagine.
— Nu știu ce s-a întâmplat cu steaua dumneavoastră dar așa ceva nu am mai pomenit de când sunt eu la observator. Și sunt de peste zece ani aici.
Pentru că nu mai putea privi prin ocular a rămas și el lângă fată uitându-se la monitorul care devenea din ce în ce mai strălucitor.
În cele din urmă Estera l-a chemat la geamul panoramic al observatorului și i-a arătat lui John o stea luminoasă care se părea că devine cu fiecare clipă care trece tot mai strălucitoare.
— Singura explicație ar fi că steaua dumneavoastră se transformă chiar acum într-o supernovă, a șoptit fata încet de parcă i-a fi fost frică să nu fie auzită de stea.
Privind amândoi la steaua care trimitea valuri de lumină tot mai puternice spre ei fata i-a spus:
— Numai supernova lui Kepler din anul 1604 a mai avut o evoluție atât de rapidă. A fost atât de strălucitoare încât a putut fi observată cu ochiul liber ziua în amiaza mare deși era la o depărtare de peste 20 de mii de ani lumină.
A observat că se ține cu mâna de piept și l-a întrebat:
— Vă simțiți bine domnule Foster?
— Mă înțeapă la inimă și chiar că nu am avut niciodată probleme cu inima.
John Foster devenise dintr-o dată palid la față și a întrebat:
— Credeți că poate exista vreo legătură între faptul că steaua mea a explodat și că eu mă simt dintr-o dată așa de rău?
Fata l-a privit uimită:
— Domnule Foster dar steaua dumneavoastră a explodat și s-a transformat în supernovă în urmă cu 5.768 ani dar noi o vedem abia acum fiindcă atât face lumina de la ea și până la noi. Deci nu poate exista nici o legătură directă și cu atât mai mult o legătură instantanee.
John Foster se lăsă pe un scaun tot cu mâna ținându-se de piept și a spus:
— Am citi undeva că la masele enorme pe care le au stelele ar putea la o adică să manevreze în moduri necunoscute de noi timpul și spațiul.
Fata l-a privit uimită și a spus:
— Astea sunt speculații para-științifice domnule Foster. Mai lipsește puțin și o să spuneți că stelele au minte și conștiință. Oricum prietenul meu este cardiolog chiar aici la clinica de la intrarea în oraș și am să-l sun să trimită o ambulanță fiindcă într-adevăr arătați rău.
S-a ținut de cuvânt și în numai câteva minute ambulanța a venit și l-a luat pe John. Spre norocul lui, de gardă era chiar prietenul Esterei care a râs și el de ipoteza că el se simte rău din cauza la steaua care s-a transformat în supernovă.
După ce i-a făcut toate analizele posibile doctorul Evans i-a spus în timp ce privea la electrocardiogramă:
— Inima dumneavoastră este sănătoasă tun dar dintr-un motiv care îmi scapă aveți o tahicardie galopantă de toată frumusețea. Trebuie să-i venim cumva de hac și să vă domolim inima.
— Degeaba doctore, de la supernovă mi se trage și nu puteți face nimic.
A doua zi se părea că tot spitalul a aflat de internarea lui și a trecut pe la el fiindcă toată presa vuia de vestea că steaua lui John Foster s-a transformat în supernovă.
O mulțime de specialiști s-au întrecut în explicații care mai de care mai savante și nici unul nu uita să amintească că în numai câteva săptămâni sau luni o supernovă emitea mai multă energie și lumină decât o întreagă galaxie.
Bineînțeles că nu a durat mult până când cineva a făcut o paralelă între inima lui John Foster și steaua lui care s-a transformat în supernovă.
În cele din urmă au fost nevoiți să scoată televizorul din rezerva unde era internat fiindcă mulțimea de speculații vânturate de așa zișii specialiști puteau omorî cu zile chiar și un om sănătos.
Dar înainte de a fi mutat a auzit o întrebare pusă de un reporter unui astronom vestit:
— Văzând cât de violent se manifestă această supernovă ce durată de viață îi dați domnule profesor?
Profesorul ezită înainte să răspundă dar în cele din urmă se hazardă să spună:
— Experiența noastră cu supernovele este destul de redusă ținând seama că lipsește materialul de studiu ca să zic așa. O supernovă este un fenomen care se întâmplă destul de rar și de obicei destul de departe de Terra ca să îl putem studia bine și să tragem niște concluzii general aplicabilă. Dar cred că aveți dreptate și dacă alte supernove pot dura săptămâni sau chiar luni până când își consumă tot materialul și se sting la supernova de care discutăm nu-i dau mai mult de câteva zile de viață.
— Credeți că după ce se va stinge această supernovă domnul John Foster va muri și el?
John nu a mai auzit ce a răspuns profesorul fiindcă chiar atunci în rezervă a intrat directorul clinicii însoțit de doctorul Evans și a oprit imediat televizorul.
— V-am spus de ieri să luați televizorul de aici. Bolnavul nostru are destule idei ciudate fără să fie nevoie să-i mai bage altele în cap toți reporterii tâmpiți.
L-a consultat cu atenție chiar directorul care era o somitate dar tot nu s-au putut lămuri ce are bietul John Foster.
— Fără îndoială este ceva pe bază psihosomatică, ceva legat de supernova aia. Am auzit că în câteva zile se va stinge și atunci în mod sigur se va opri și tahicardia asta galopantă.
După ce i-au luat televizorul John, s-a târât cu greu până la geam și a privit lumina strălucitoare a supernovei lui. I se părea, sau poate că era numai o părere că inima lui zvâcnește în ritm cu strălucirea de pe cer.
S-a dus înapoi în pat și după o vreme a auzit rumoare pe hol: „supernova s-a stins”, i s-a părut lui că aude și parcă o gheară i-a cuprins inima.
Ar fi vrut să se mai ducă o dată la geam să vadă cu ochii lui cum se stinge steaua lui dar nu s-a mai putut ridica din pat fiindcă un val de căldură l-a cuprins.
Peste câteva ore, când a intrat infirmiera să-i aducă mâncarea, când a deschis ușa nu a putut decât să scoată un țipăt și a scăpat tava cu mâncare pe jos.
Imediat a sosit și doctorul Evans și directorul clinicii care au privit îngroziți la rezerva în care fusese John Foster.
În patul lui nu mai era decât un morman de cenușă albicioasă iar pe pereții camerei era o funingine unsuroasă întunecată la culoare și care dădea camerei un aer lugubru.
— Poate că toate cazurile de combustie spontană au o cauză asemănătoare, a murmurat doctorul Evans când a putut într-un târziu să vorbească. Ar trebui cercetat…
— Ba nu ar trebui cercetat nimic doctore. Lasă enigma asta așa nedezlegată fiindcă dacă aflu că spui cuiva de ce s-a întâmplat aici, eu cu mâna mea o să îți semnez demisia.
A chemat administratorul clinicii și i-a spus să-și țină și el gura și să aducă repede un zugrav discret și să facă rezerva ca nouă iar cenușa din pat să o strângă într-o pătură și să o ducă să o amestece cu cea de la crematoriul clinicii.