- Florino, să te duci să iei droaga de la Ioana că mâine e târg la Drăgănesti, poate vindem bobocii ăia.
Ioana, tușa de pe partea mamei, fata a mare a lui tataie și a mamaiei, era ceva mai înstărită (privind doar așa la cât de săracă era lumea din sat). Avea o vacă, câteva oi și droaga trasă de Marcel, un măgar cu ochi blânzi pe care îl vedeam ca pe un personaj din basme. Îmi imaginam că acesta fusese cândva om, apoi s-a transformat în necuvântătoare. Cu ochii aceia mari parcă îți vorbea. Îmi părea un cal mai mic, strâmb și urecheat, dar demn și foarte puternic. Mereu mă minunam câtă greutate putea să tragă
după el.
Să ai o vacă, câteva oi, un măgar… Pe vremea aia îți trebuia putere, multă putere. Să sapi, să semeni, să prășești, iar să sapi, să legi, să dezlegi, să aduni, să culegi… Cota pentru Colectiv! Și nimeni nu se împotrivea. Orânduirea pusese stăpânire pe conștiințele oamenilor. Munceau atât de mult! Din noapte în noapte. Căci se trezeau când încă mai era noapte și se culcau târziu, când luna stăpânea cerul. Cel mai probabil erau epuizați și nu mai aveau putere să se împotrivească și nici dorință să afle sensuri.
Tușa era o femeie slabă, ca mai toate femeile din sat. Slabă, dar cu vână. Și puternică. Născuse patru copii, trei băieți și o fată. Cel mai mic s-a născut în noaptea aia când a fost cutremurul din '77.
- Ce ai mă!? Fir’ar… îl dojenea câte unul.
- Ce să am, cutremurici la cap, că m-am născut la cutremur. Le răspundea obraznic.
Uneori, mă lua mamaia cu ea și ne duceam pe câmp, la orceag, la porumb, sau să o ajutăm pe tușa să înșire tutunul. Îl înșiram pe sfoară cât încă era verde, crud, cu undrele bătute din sârmă, frunză după frunză, la distanță una de alta, să aibă aer. Și le agățam sub streașini, la umbră, ferite de soare, să se usuce pe îndelete. Când era uscat îl păpușeam. Întindeam fiecare frunză cu grijă, cu palma, pe picior. După toate astea, câteva zile, degetele înnegrite de la tutun, rămâneau mărturia faptelor. Din frunzele de la mijlocul plantei luam câteva și le duceam lu’ tataie. Își răsucea din ele, dupa ce le mărunțea, câte o țigară în foi de ziar. Balotam tutunul și mai apoi, tușa, îl preda la Colectiv.
Tușa avea în primire, pentru folosul personal, câțiva ari pe care cultiva porumb și alți câțiva ari pe care era plantată viță de vie. Pământul primit spre folosință îl lucra când termina cu treaba la Colectiv, să poată hrăni vaca, oile și pe Marcel. O ajutam. Și când o ajutam, mâncam la ea. La masă primeam pâine și brânză, ouă și jumeri. La mamaia, rar mâncam pâine și brânză. Ouă și jumeri la fel de rar. Baza erau mămăliga și legumele. Dacă cunoști foamea, ori pofta, nu le mai uiți. Le păstrezi în minte, în pori, toată viața.
Mamaie și tataie erau oameni simpli, fără vreo stare. Aveau și ei, ca pensionari, de la Colectiv, 15 ari pentru porumb, aproape de casă. Și mai aveau bătătura și grădina din curte, tot cam atât. Dacă nu ploua la vreme, porumbul nu ajungea de la o recolta la alta. Și fără porumb, gâștele, rațele, găinile, porcul, nu
puteau fi ținute. De aceea în ziua aia s-au hotărât să vândă bobocii.
- Ținem doi lângă gâscă, ceilalți opt îi dăm la târg.
Nu aveau altă alegere. Le arunca dimineața câte o mână de porumb, iar seara, când veneau de la gârlă, le dădea frunze și le scuturau boambe. Slăbeau zi după zi.
- Dimineață plecăm la târg, să te culci devreme!
- Bine, am zis, fără să bănuiesc ce înseamnă dimineață. Și cum să te culci devreme când la colț, pe stradă, ieșiseră deja Dan, Anghel, Gabi și fetele. M-a prins miezul nopții când m-am băgat în pat.
- Hai, scoală! Tac-tu-mare a legat măgarul la droagă, zise mamaia mișcându-mă să îmi sară somnul.
Eu mă simțeam de parcă eram lovit la cap, amețit și buimac.
- Să te îmbraci bine, e rece afară! Și vezi că e în droagă traista cu mâncare.
Mă ridic cu greu și mă îmbrac, întrebându-mă “Când o fi trecut noaptea!? Mor de somn, cât să fie ceasul?"
- Cât e ceasul, mamaie?
- Trecute de două…
“Aoleu! Parcă plecăm la București, nu la Drăgănești! Las că o să dorm în droagă, până la târg.”
Dar planurile n-au ținut. Tataie, parcă punându-mă la încercare, ca pe o pedeapsă, m-a pus sa-l mân pe Marcel.
Marcel, măgar cu vârsta înaintată, cunoștea drumul. Atâta doar, la răscruce, să îi faci un mic semn și imediat știa încotro mergem. Îl bănuiam că ne întelege graiul, atât de cunoscător se dovedea a fi. Când era drumul la vale, îl încercam cu un trap, dar nu se prindea în joc prea mult. Alerga câțiva pași apoi încetinea mergând în pasul lui moale, de drum lung.
În droagă, tataie își fuma țigara și privea câmpul. Poate că privea dincolo de acesta, ori poate nici nu privea.
Era un bărbat mic de statură, dar numai vână. Eu, un prâslea, cu orgoliile bărbăției închipuite, mă făleam cu mușchii mei. Până când, într-o zi, a trebuit să tai cu tataie la joagăr. Simțeam că-mi ard umerii și suflam din greu. Priveam la venele și mușchii lui și mă rușinam. Om trecut prin viață, prin război, prin muncă grea.
“Poate d’asta m-a pus sa-l mân pe Marcel, ca să poată privi în liniște lumea.” Era lumea lui.
În spatele nostru se ivea soarele.
Târgul, ca toate târgurile. Forfotă și gălăgie, miros amestecat de balegă și animale înghesuite în cuști, ori în țarcuri improvizate, legate de căruțe sau ținute în lanț de către tărgoveți. Cei mai zgomotoși erau porcii. Grohăiau, ori guițau și se împingeau ridicând praful în jurul lor. Zarvă mare.
Tataie l-a luat pe Marcel de căpăstru și a așezat droaga pe margine, în rând cu cei care vindeau orătănii. - Să stai lângă droagă, îmi spuse în timp ce arunca o mână de lucernă și niște frunze de porumb pentru
Marcel. Mă duc să văd cum merge târgul.
Am sărit din droagă și m-am pus în fața lui Marcel. L-am mângâiat, dar el a scuturat din cap de parcă
l-ar fi deranjat gestul meu.
- Ia și mănâncă, am zis. Văd că nu prea ești în toane bune.
Mă întrebam ce ar trebui să fac dacă vine cineva și întreabă de boboci.
“Le voi spune să aștepte până vine tataie.” M-am uitat în droagă, bobocii stăteau unul lângă altul, legați de picioare. Nu se agitau.
N-a trecut nici o jumătate de ceas și tataie s-a întors însoțit de un bărbat și o femeie. După cum își vorbeau era evident că se cunosc.
- Ăștia sunt, Radule?
- Ăștia, răspunse tataie.
Bărbatul a luat un boboc și cântărindu-l din mână zise : -slabi.
- Ce să-i faci, seceta.
- Câți sunt, întrebă, uitându-se către boboci. Opt, spuse tot el fără să mai aștepte răspunsul. Cât vrei pe toți?
- Opt sute, zise tataie. Bărbatul mai luă un boboc în mână, îl pipăi pe la gușă și pe piept apoi zise:
- Ia, fă, sacul ăsta și bagă bobocii în el! Îi luăm pe ăștia.
Femeia desfăcu sacul și băgă bobocii în el. Bărbatul numără opt sute și îi dădu lui tataie. Tataie îi luă zicând:- să fiți sănătoși!
- Sănătate și ție, Radule! zise celălalt și plecară.
Mă uimea ce noroc am putut avea. Îmi închipuisem că ne va prinde seara până să ne întoarcem acasă.
Tataie l-a luat pe Marcel de căpăstru și-am pornit înspre ieșirea din târg.
Ne-am oprit la marginea târgului lângă o fântână. L-a dus tataie pe Marcel la adăpătoare, l-a îndemnat să bea, dar acesta nu părea însetat și nici curios să guste apa. Eu și tataie am băut câteva guri din apa rece și proaspătă apoi am ieșit la drum. Am privit către locul unde, oameni și animale, pulsau în răcoarea dimineții călătorind clipele precum niște personaje colorate, adăugate de un artist pe pânză.
Din față, soarele ne îmbrățișa cuminte.

Pe vale, cortorarii și-au priponit caii lângă căruțele cu coviltir. În fața corturilor improvizate, câțiva, băteau pe nicovale arama. Muierile pregăteau păsatul pe vatra dintre corturi. Ne uitam pe furiș la ei ca și când acolo, între ei, s-ar fi aflat o altă lume în care nu ne era permis să intrăm. Nu erau agresivi, ba din contră. Dar nouă, copiilor, ne era teamă de ei. Poate și din pricină de nepricepere, sau de sperietură.
- Dacă nu ești cuminte te dau la țigani!
O amenințare pe care bătrânii o foloseau mereu. Și mai erau și poveștile alea despre copiii răpiți și negăsiți vreodată.
Priveam la copiii aceia murdari, pe jumătate goi, care își petreceau joaca strecurându-se pe sub cai
fără vreo teamă. La femeile grase, îmbrăcate cu fuste lungi și înflorate, în bluze largi, cu mânecile suflecate și cu părul împletit, prins sub batice pline de culori, iar la gât purtau cu mândrie mamudele sau icoșari. Și fetele! Cu pletele negre si trupuri zvelte, frumoase foc! Părea totul o regie, un spectacol așezat pe acea vale, lângă Tecuci – pârâul cu izvoare reci și limpezi ascunse pe sub sălcii, ape dăruite de pământ care contrastau cu albia nămoloasă. Doar mărăcinii rătăceau nestingheriți, parte din decor. Toate păreau că sunt acolo de-o veșnicie.
Mergea Toma Țiganul cu o căldare de aramă pe umăr. Avea o pălărie neagră cu boruri largi și o mustață bine conturată și lungă. Era un bărbat cu talie subțire, dar cu umeri lați. Pășea pe drum tăcut, hotărât și mândru, cu o privire care lăsa impresia unei nepăsări, dar care era ageră și discretă. În urma lui, la câțiva pași, două muieri pășeau legănat și din când în când, una striga :
- Sticle și borcane cumpărăm! Sticle și borcane cumpărăăăm…
Uneori ieșea la poartă câte un sătean și lua vorbă cu Toma. Băteau palma pentru vreo căldare sau pentru o alămire. Ieșeau la poartă și unele femei și intrau în vorbă cu țigăncile.
- Săr'mâna, coniță! Hai să-ți citesc în boabe, să-ți dau cu ghiocul, să te descântec de boli și de dușmani. Știau că pe zi, așa în văzul lumii, nu vor primi căutare, dar mai pe înserat, erau muieri care se duceau în vale, la corturi, să-și afle de la ghicitoare despre ce le frământa.
- Ce-ați mai adus? le întreba câte o gospodină.
- Avem mătăsuri și oale avem. Avem și linguri și mâine culegem melci. O strachină de melci pentru una cu mălai.
Pe noi ne interesa altceva: baloanele! Aveau baloane și le dădeau pe sticle sau pe borcane. Dar de unde să avem noi sticle sau borcane?
- Știu eu o groapă, pe deal, e plină cu borcane! zise Gabi.
- Păi hai să luăm de acolo, să ne dea astea baloane!
Ne-am ridicat de lângă fântână, unde stătusem la umbră, și am plecat spre locul cu pricina.
Am trecut peste punte, am urcat printre salcâmi și, sus, unde era o cultură irigată de roșii și ardei, la margine, într-o groapă, era o grămadă de sticle și borcane. Erau murdare de pământ, dar asta nu conta. Am coborât în groapă și, în timp ce alegeam borcanele mai curate, auzim:
- Mă, ce căutați aici!?
Mă uitam la bărbatul acela care avea peste haine un halat albastru, decolorat pe ici- colo, cu palmele murdare de pămînt și care se uita la noi autoritar și încruntat. Cu nonșalanță i-am răspuns:
- Luăm niște borcane, să le dăm la țigani pe baloane.
- Bă, ia veniți voi încoace!
Din tonul său pricepeam că nu e a bună. Am urcat și când am ajuns lângă el ne-a prins pe fiecare de guler răstindu-se la noi :
- Ai cui sunteți, mă!?
- Eu îs nepotu’ lu’ Toma Radu, băiatu’ lu’ Stanca de la Hunedoara, am zis.
- Eu îs nepotu’ lu’ Stancu Floarea, băiatu’ Lucreției, de la Roșiori, zise Gabi.
În timpul ăsta ne-a luat pe sus, trăgându-ne după el. Ne-a dus peste deal, până în sat, la postul de miliție și ne-a predat șefului de post.
- I-am prins furând borcane...
Am încercat noi să explicăm că nu știam că alea sunt borcanele cuiva și că eram convinși că erau aruncate acolo. Degeaba. Șeful de post ne-a băgat într-o cameră, ne-a notat numele și adresele apoi ne-a pus să măturăm strada. Adevărați delicvenți deveniserăm. Se uita lumea la noi, iar mie îmi crăpa obrazul de rușine. Ne-a ținut așa până către seară. Mi-era o foame de nu știam de mine! Mâncam câte un cârcel de la vița-de-vie. Când s-a înserat, au venit mamaia și mă-sa mare a lui Gabi. Au semnat niște hârtii și ne-am dus acasă. Mai târziu am aflat, semnaseră amenda. A plătit mamaia 150 de lei, din pensia ei de 300. Că atât avea pensia, cât trei boboci! Fără să mă certe și fără să spună ceva. Nici când a venit mica după mine să mă ducă acasă, la Hunedoara, nu a adus vorba despre cele întîmplate.

Secetă mare în anul ăla.
Duminicile și în zilele de sărbătoare, după ce-și rostuiau treburile curții, bătrânele de pe uliță ieșeau la o vorbă, la colțul străzii. Stăteau la umbra unui salcâm pe preșurile pe care le aduceau cu ele și pe care le întindeau pe un petic de troscot. Își luau câte ceva de lucru, cât să nu fie păcat de sărbătoare, dar nici să nu pară că stau degeaba. De fapt se adunau la o vorbă. Dincolo, peste drum, lângă fântâna de piatră stăteam noi, copiii, și ăia mai mari cu fetele. Noi, ăștia mai mici, cu ale noastre. Jucam ori prinsa, ori ascunselea, ori țurca. Băieții mai mari, în vorbă cu fetele. Mai trăgeam și noi cu urechea să prindem rosturile.
- Facem o paparudă duminică, până nu pleacă țigăncile ?
- Facem, facem ! răspundeau fetele, aproape toate deodată.
Le plăcea obiceiul. Pentru tineri era mai mult o distracție. Doar bătrânii luau treaba în serios, ca pe un descântec sacru.
Așa au și făcut. Au plătit trei țigăncuțe și, în duminica ce a urmat, spre seară, lângă fântână, au început paparuda.
Fetele și băieții formaseră un cerc. Se țineau de mână și, în mijloc, cele trei țigănci care purtau pe ele doar frunze de boji, pe șolduri și la piept, dansau desculțe, în timp ce toți incantau ”Paparudă Rudă, vino de ne udă….”
După ce se termina descântecul, băieții puneau mâna pe gălețile pline cu apă și udau fetele. Rupeau câte o urzică și le alergau. Ele fugeau ca și când ar fi fost speriate și surprinse. Dar nu fugeau către casă, ori către bătrâni, să primească ajutor. Nu! Se îndreptau către vale, unde întunericul și tufele le adăposteau de privirile indiscrete. Acolo se lăsau prinse și își lăsau gurițele furate. Dar nu prea mult, doar cât să nu strice rostul descântecelor cu păcate și să nu mai vină ploaia. Noi, ăștia mici, ne strecuram și ne dădeam coate, chicotind.

Noaptea, bolta era plină de stele, semn că nici a doua zi n-are să vină ploaia. Pe vale, mânați de un vânticel cald, mărăcinii se prindeau și ei în dansul lor.
Eu adormeam . Acolo trăiam cel mai dulce somn în care mă visam aducătorul ploii.