Privesc vechea fotografie. Repede fac un calcul. Da, sunt șapte zeci și șapte de ani de atunci. Doamna Pârlogeanu învățătoarea noastră, ne spunea, din când în când, că vom face o excursie. Vom lua tramvaiul, zicea dânsa, și vom merge în Pădurea Dumbrava, unde sunt fel de fel de animale sălbatice: lupi, vulpi, mistreți, maimuțe, chiar și șerpi. Am făcut un calcul, pe fiecare vă va costa cincisprezece lei. Va trebui ca fiecare să-și ia mâncare pentru o zi. Vedeți voi ce, unu, două ouă fierte, sau o bucată de slănină cu pâine, ori magiun pe pâine, fiecare ce-i place, și ce are. Să nu uitați să luați și câte o sticlă cu apă. Deci ne-am înțeles, mâine de dimineață fiecare veți aduce 15 lei.
A doua zi înainte de ora de citire.
- Ați adus banii pentru excursie?
Cei mai mulți tăceau chitic. O fetiță mititică îndrăzni.
- Eu nu merg pentru că mi-e frică de animale, căci sunt sălbatice.
Un băiețel slăbuț se ridică și zise:
- Tăticu spune că, doamne ferește, poate scăpa de după gratii, vreun lup, ori urs și va fi prăpăd. Nici eu nu merg !
- Nici nu mă gândesc să mă duc dacă sunt și șerpi.
Sunt periculoși din cale afară. Chiar și iarna !
-Iarna n-au cum fi periculoși. Ei dorm, adică hibernează, în găurile lor din pământ, zise Mircea.
- Ba, da. Tu nu știi ! Sunt periculoși și iarna. Tot bunicul mi-a spus că atunci când era el copil, la țară, a fost într-o zi geroasă la săniuș. A găsit un băț lung și subțire frumos colorat. L-a adus în casă ca să se joace cu el. Nu mică i-a fost mirarea când bățul a început să miște și să se târască prin casă, în apropierea sobei. Doar bunicul său, adică străbunicul nostru și-a dat seama ce se întâmplă. L-a prins pe făraș cu ajutorul măturii, a deschis la repezeală ușa și l-a aruncat afară în zăpadă. Numaidecât șarpele s-a transformat din nou într-un băț colorat.
- Nu toți șerpii sunt periculoși, zise bunica. Fiecare casă are un șarpe al ei, care-i păzește pe oamenii de acolo. Uite, când eram eu o copilă, care de-abia înțelegea ce se întâmplă în jur, am auzit o întâmplare spusă de vecina Veta Sâii. Zicea că a trebuit să plece repede de acasă că bună-sa era pe moarte, și a trimis vorbă să vină la căpătâiul său toți nepoții. A trebuit să plece tocmai când se pregătea să dea de mâncare ălui mic. Acesta ședea pe prispă. I-a pus în față blidul cu lapte în care a băgat o felie de mămăligă, iar în mânuță i-a dat o lingură, și a plecat. N-a lipsit mult. S-a întors să ia o lumânare ca să o aibă dacă, Doamne ferește, bună-sa a lut-o pe calea fără de întoarcere. De la portiță a auzit glasul mezinului: ia și mămăligă, nu numai lapte, că de nu, îți dau cu lingura în cap. A mai înaintat câțiva pașii și l-a văzut pe mititel cu lingura ridicată iar o arătare se târa, în zig zag, spre o gaură din apropierea zidului casei. Nu s-a speriat. Știa de la ăi bătrâni că șarpele casei nu face niciun rău și că este un mare păcat dacă-l omori.
La astea se gândea soldatul centralist de la Compania de grăniceri de la Sfântu Gheorghe. Ajunsese prin acele locuri când compania s-a mutat din mijlocul satului, de unde se vedea biserica cu crucea de pe acoperișul ce semăna cu un bulb de ceapă, și se auzea, aproape seară de seară, cântecul tărăgănat, pe trei voci, al pescarilor lipoveni adunați pe terasa bufetului ce ținea de cooperativa de consum. Doar centrala telefonică și el mai erau pe aici. Restul grănicerilor erau în localul nou construit. Se va muta și centrala, tot acolo, după ce se vor monta stâlpii de brad, impregnați cu gudron, care vor susține circuitele telefonice. Dar asta poate în primăvara viitoare. Deocamdată brigada de la Brăila n-a dat niciun semn. Poate n-au sosit încă, la contabilitatea lor, sumele necesare, sau poate armata avea alte cheltuieli. Și cum să nu aibă ? Când săptămâna trecută a avut loc un incendiu de pomină. A ars la vecinii lor, o unitate de radio locație, în a cărei curte erau montate antene. Semnalele lor depășeau Marea Neagră ajungând până dincolo de Armenia. Era prins, astfel, pe ecranele radiolocatoarelor, tot ce mișca în aer sau pe apă, pe o distanță de aproape o mie de Km. Erau aparate sovietice din cele mai performante. Zi și noapte se auzea motorul pe benzină care învârtea generatoarele ce alimentau radio-releele. Printre camioanele „ZIIS” se aflau multe butoaie metalice ce conțineau benzină cu cifră octanică mare. O scânteie, produsă cine știe cum și unde, a fost de ajuns ca să izbucnească flăcări urmate de explozii. Soldații și ofițerii au părăsit urgent curtea, refugiind-se pe singura ridicătură din apropiere pe care se afla un cimitir în care și-au găsit odihna răposații veniți de departe. Pe cruci sau simple pietre funerare erau nume englezești, franțuzești, rusești, finlandeze, norvegiene și te miri mai de pe unde. A avut multă treabă centralistul în noaptea aceea. Mereu alte și alte apeluri: de la generalul Sălăjan, Ministrul forțelor armate, de la generalul comandant al trupelor de grăniceri, de la Nicolae Ceaușescu, locțiitorul politic al ministrului forțelor armate, de la comandantul militar al portului Sulina. Cam toți ziceau la fel: Ia zi-i, soldat, ce-i pe la voi ? Dă-mi-l pe comandant sau locțiitorul său politic. Tuturor le răspundea cam la fel: Tovarășul comandant și locțiitorul dânsului sunt la incendiu. Vă raportez, nu răspunde nimeni la telefonul companiei. Da, am înțeles, vă voi informa când voi ști mai multe amănunte. Să trăiți !
A doua zi au început să sosească fel de fel de ambarcațiuni rapide aducând mulți ofițeri superiori, avioane ușoare din care coborau ofițeri pe a căror epoleți se vedeau una sau mai multe stele mari, iar pe vipușca pantalonilor aveau o bandă roșie. Doamne, mulți generali mai sunt în țara noastră se minunau grănicerii.
O vreme, curtea transmisioniștilor a rămas pustie. Apoi la debarcaderul portului au sosit vase mari, militare, și în curând în curtea vecină totul era ca mai înainte. Doar ofițerii, subofițerii și soldații au dispărut. În locul lor au fost aduși alții.