Mă uitam în jur, nu o ridicam din prima, prost să fii să nu te împiedici de așa bunătate.

Ca o bătrână, îmi lăsam barba să cadă-n piept, mă uitam lung la ea, salivam,
dădeam încă o dată cu ochii roată, dacă o scăpat-o careva (poate Veruța, poate Natașa) aveau obiceiul să nu mănânce imediat când erau împărțite de mama sau vreo mătușă.
O doseam în buzunarul de la rochiță după care m-ascundeam după sobă.

Tot farmecul copilăriei consta că aveam o ascunzătoare care mă apăra de toate bănuielile dar și de toate bunele întâmplări întâmplate dar și neîntâmplate.
Mă apăra de-ai casei (de nu se mai terminau) ziceai că-i colhoz la noi în ogradă, dar și de mine însumi, de pisică, și de orice alt animal adus în casă la jiujiulit.
Chiar dacă casa era plină în ascunzătoare nu mă vedea nimeni, nici eu nu mă vedeam.

Scoteam dulcegăria din buzunar, mă uitam la ea ca la o ființă vie, știam ce scrie pe hârtie ”steklyannaya/din sticlă”, că de aia omul învață a citi. O miroseam, o doseam din nou în adâncul buzunarului, de multe ori îl și găuream sau rupeam cu totul.
Atunci eram nevoită să-mi ascund bomboana în sân ca pe-o cruce ( la vârsta aia aflasem că unii oameni poartă cruce la gât.)

Până aveam curajul să stau cu ea în mână trecea vreun sfert de oră, gloata ca gloata dar nu de alta gospodăria era plină și de păsărele și toate jivinele care puteau da în orice clipă buzna peste mine chiar și după sobă.
Stăteam cu ochii în patru.

Mă tot gândeam cum e să mănânci singur o bomboană ca asta, care e dată nu de mama, nici mătușa ci chiar de sfântul Dumnezeu.
Salivam din nou, înghițeam în sec,
De fapt și drept, satisfacția era și mai mare dacă îmi imaginam cum o mănânc cu mușcături mici, ca un iepure când mănâncă morcov, iar ceilalți se uită la mine cu jind.
După această lăcomie imaginară mă apuca jalea, frica, și iar jalea, rușinea, și tot așa până, ca un clopot, îmi răsuna vocea mamei în cap:
- vai necaz, cum să nu împarți cu surorile și frații? păi dacă n-ai să-mparți cu ei atunci cu cine altcineva mai poți împărți? dacă și ei, ca și tine, o să găsească o bomboană într-o zi și o să facă la fel, să mănânce de unii singuri.

La acest gând, aruncam rufele de după sobă prin toată casa, mă duceam și mai în fundul cotruței.

Mama noastră era mare pacoste pe capul omului, uneori îmi era așa de ciudă pe ea de-mi venea s-o pișc de piele așa cum te-ar pișca un păduche.

Încet, ieșeam la lumină, scoteam bomboana din buzunar, iar o băgăm în buzunar și iar o scoteam, așteptam să fiu băgată în seamă, să vadă lumea că mă frământ, după care oftam și începeam să mă fălesc în fața surorilor: - am o bomboană da nu vă dau:
- de unde ai bomboana? cum ție ți-o dat și nouă nu?

Începeau să se roage de mine, nu mă lăsam ușor convinsă să-mi dau pâinea de la gură. Aproape cu lacrimi în ochi îmi aduceau aminte cum și ele au împărțit odată nu știu când nu bomboană din sticlă, ci ciocolată, un măr, o clătită: - vreau să vă rugați de adevăratelea,
- adică cum să ne rugăm de adevăratelea,
- cu milogeală, în genunchi, să mi se rupă inima de voi.
Tot așa până o rupeam în trei, patru bucățele și la grămăjoară ne înfruptam cu puțin dulce, ne potoleam pofta după care deveneam cea mai bună soră din lume, deveneam un fel de vedetă, cea bună la inimă, așa mama ne zicea ” să fiți buni la inimă, că tare urât e omul zgârcit” iar la jocul de-a lupul și vulpea eram lăsată să fiu vulpea.

Mereu era bătaie mare pe cine să joace vulpea și cine să joace lupul.