Omul care „repară” istoria
Note de lectură
„Gheorghe Pleș - Veronica Micle de la mit spre adevăr - partea a III-a
ROATA NENOROCULUI
Ana Veronica
proză scurtă”
După ce și-a propus și a reușit cu prisosință să „repare” imaginea alterată, de timp și de oameni, a Veronicăi Micle - iubita pe vecie a Eminului prea iubit, după ce, nu doar și-a dovedit tenacitatea și precizia de cercetător al istoriei literare, dar și-a „trădat” și puternica afecțiune față de omul și locurile în care s-a născut și a copilărit această de neuitat fiică a Năsăudului, domnul profesor dr. Gheorghe Pleș surprinde, aș spune chiar uimește cu o a III-a parte a cărții „Veronica Micle de la mit spre adevăr”, adăugată la publicarea ediției a II-a. Este vorba de o nuvelă amplă, 66 de pagini în care autorul își abandonează pentru o vreme armele imbatabile ale cercetării istoriografice, adoptând creația literară pură, descătușarea imaginației domniei sale petrecându-se, e adevărat, pe fundația deja ridicată prin cercetările anterioare. Pasiunea autorului pentru istoria locurilor este atât de puternică, încât întreaga construcție a poveștii, transportă în mod natural cititorul pe valea Someșului Mare, în opidul Năsăud și în împrejurimi, într-o perioadă de grele încercări pentru oamenii locului, la mijloc de veac XIX, în timpul revoluției de la 1848, acesta fiind la detaliu părtaș la acțiunile militare generate de conflictul european sortit a aduce libertate popoarelor oprimate din Imperiul Habsburgic. În acest context istoric ostil, urmare a unei realități dovedite, își plasează autorul povestea de iubire a doi tineri Elie Câmpineanu și Antonia Pfischinger, el ortodox din Otlaca - Arad, ea greco-catolică, născută în Năsăud, el cizmar în atelierul fratelui Antoniei, Andreas, dintr-o întâmplare așa cum doar istoria, destinul pot pune la cale. Cu intenția de a ajunge la Iași, unde ar fi trebuit să înceapă o viață nouă, este surprins de evenimente în Năsăud, rămas fără bani fiind nevoit să muncească pentru a-și putea, cândva, continua drumul.
În intenția, reușită din plin, după opinia mea, de a „repara” și imaginea Antoniei, mama foarte tânără a Veronicăi Micle, autorul imaginează în cel mai firesc mod cu putință, prima întâlnire a celor doi, apoi următoarele, despărțirea lor temporară, consolidarea iubirii lor până la decizia comună de a avea un copil, a cărui naștere ar fi avut menirea de a-l salva pe Elie de serviciul militar voluntar în care se angajase alături de ceilalți combatanți din vechiul regiment de graniță.
Scene de o frumusețe aparte se găsesc în paginile acestei cărți, dialogurile de un firesc seducător apropiind foarte ușor, epoca și personajele, de cititor. Pe lângă personajele principale în jurul cărora gravitează evenimentele istorice agitate și tulburi, respectiv Elie, Antonia, Andreas, Ana - mama Antoniei, apare un personaj de o frumusețe literară aparte, George Leșanu, (Gicu), cadet în ultimul an la Institutul Militar, furier în războiul în desfășurare, prieten de nădejde al familiei Pfischinger, episodul transportului de piele tăbăcită de pielarul Minzer, din Lușca în Năsăud, transport de noapte realizat de Elie și Gicu Leșanu cu o covată trasă prin apa Someșului, chiar în momentele în care insurgenții unguri aprinseseră „Institutul Militar”, școală de elită a Năsăudului, fiind memorabil și încheiat cu o dublă mărturisire a crezului celor doi vrednici bărbați:

Și chiar așa aveau să se întâmple lucrurile, Elie amânându-și trecerea munților în Moldova, și înrolându-se ca voluntar.
Memorabile sunt și scenele de după sosirea actelor lui Elie Câmpineanu la Năsăud, scene care urmează plecării acestuia de lângă iubita lui, Antonia, și care pun în evidență caracterul și hotărârea copilei de 14 ani, caracteristici pe care avea să le preia din belșug și fiica lor, Veronica:
„Antonia amuți. Totul i se părea un vis urât, dureros. Se instală în culcușul improvizat și încercă să își aranjeze pieptărașul, dând în buzunar de săculețul înnodat, din care lipsea cruciulița. Așa cum lipsea și bagajul lui Elie, adus de cu seară, și cum nu mai erau de față nici Elie nici Gicu.
Înțelesese totul, strânse din dinți pentru a nu i se auzi plânsul și se ghemui sub țol, fără nicio vorbuliță. Doar când ajunseră pe firul văii și Maftei opri căruța ca să adape caii îi spuse aproape șoptit lui Andreas:
- Chiar așa de naivă mă credeți? Și de nebăgat în seamă chiar și atunci când e vorba de viitorul meu cu Elie? Uită-te în ochii mei; nu-i așa că mama și cu tine ați aranjat totul?”
... „- Sărut mâna mamă, iată-mă acasă, cu sufletul încărcat de supărare. Vreau întâi să îți mulțumesc pentru că ai susținut prietenia mea cu Elie. Pricep și nevoia ca el să dispară din Năsăud, și că nu o putea face decât spre Bucovina. Ce nu pricep este că v-ați ascuns de mine, doar și eu puteam să merg cu el și cu Gicu, iar de la Dorna noi doi să mergem spre Iași. Asta văd că nu ai mai dorit-o.”
...
De soție nu avea s-o ceară oficial, Elie pe Antonia, dar soție avea să-i fie, cu iubire și grijă, într-o ultimă permisie înaintea dispariției neașteptate, cei doi îndrăgostiți concepându-și copilul dorit, care avea să se nască în noaptea de Înviere - 22 aprilie 1850, fără tată, acesta dându-și viața pe altarul libertăților neamului. Botezată Ana, la fel ca mama și bunica ei, după plecarea, în 1855, la Iași, copila din Năsăud avea să devină Veronica, Veronica cea nemuritoare, înnobilată prin iubirea Poetului nemuritor.
„Te rog să nu te superi pe mine, dacă de aici înainte, hotărâri asupra viitorului fiicei mele nu numai că voi lua eu singură, dar mă voi strădui ca fetița mea să își petreacă anii copilăriei și ai învățăturii, la cele mai bune școli pentru fete, din Iașul în care trebuia să ajungă cu mine și cu Elie.
Voi avea grijă ca să pot împlini pentru ea, ceea ce doream să realizez pentru mine, dar m-a împiedicat Roata nenorocului.
Iar la școala primară de acolo o voi înscrie astfel: Câmpineanu VERONICA.”
* * *
Domnului profesor dr. Gheorghe Pleș, cu aleasă prețuire!
Te-ai grăbit, domnule profesor, ai plecat fără să-mi citești cărțile. Ți le-am dăruit cu drag, doar cinci, e drept, cea de-a șasea voiam să ți-o dăruiesc la prima noastră întâlnire fără măști, la prima bere pe care am fi închinat-o prieteniei noastre care începuse în ultimele luni, după ce am citit, trăit și comentat cartea dedicată Veronicăi Micle, fiica uimitoare a Năsăudului.
Te cert domnule profesor, te cert pentru atitudinea prea curajoasă în jocul cu moartea, pentru refuzul aliatului Pfizer, pe care eu l-am așteptat cu maximă nerăbdare. Când ți-am spus că refuz invitația la bere, unde ar fi trebuit să adâncim cunoașterea reciprocă, această conduită reprezentând strategia mea pentru supraviețuire, mi-ai spus că vrei să lupți prin forțe proprii, să-ți dobândești imunitatea natural, fără substanțe străine, și am amânat întâlnirea pentru zilele când eu voi fi vaccinat, dobândind o oarecare imunitate. Încă nu sunt „imun” la Covid, dar nu voi fi niciodată imun la suferința umană, la tristețea acestei vieți, cea mai mare tristețe/taină dăruită nouă de bunul Dumnezeu.
Te-ai grăbit domnule profesor și nu mi-ai citit „Îmblânzitorul de cerbi”, cea mai bună carte a mea, aveai trei studii importante începute, îți era temporar blocat accesul la arhive, deși erai în stare să dormi acolo, între documentele prăfuite, dar neprețuite, acestea fiindu-ți sursa celor mai mari bucurii pe care ți le oferea viața, în ultimii ani.
Te-ai grăbit domnule profesor, mi-ai promis că-mi citești toate cărțile după ce-ți termini studiile la care lucrai.
Te cert domnule profesor, nu pentru că nu mi-ai citit amărâtele mele de cărți, asta n-are nicio importanță, este doar argumentul meu literar pentru rândurile de față, te cert doar pentru riscul asumat, într-o bătălie pe care ai pierdut-o. Nici eu nu sunt, nu voi fi niciodată sigur că voi câștiga lupta, dar vreau să știu că mi-am folosit toate șansele.
Te-ai grăbit domnule profesor, ai plecat în tăcere, luându-ți toată zestrea, un bagaj uriaș de informații trecute prin „filtrul” inimii năsăudeanului în stare pură, de formație matematician, bogat înzestrat cu aptitudini, curiozități, plăceri spirituale din zona umanistă, tenace scormonitor al istoriei locurilor, înnobilată prin sentimente solide, demne de valoarea înaintașilor pe care-i cercetai.
În anii șaptezeci, elev al Liceului „George Coșbuc”, trei ani din patru v -am avut profesor, un profesor pe care l-aș caracteriza printr-un singur cuvânt, ECHILIBRAT, da, un profesor cu măsură în toate. Nu cunoșteam pe atunci pasiunea domniei voastre pentru istoria locurilor, nici eu nu-mi descoperisem pasiunea scrierii cărților de ficțiune, amândouă aveau să se întâmple mai târziu, cunosc bucuria inegalabilă a cuprinderii muncii și gândurilor proprii între coperțile unei cărți, o bănuiesc pe a dumneavoastră, creatorul unor cărți cu și despre oameni neasemuiți și locurile în care au trăit.
De ce te-ai grăbit, domnule profesor? Când ți-am mărturisit că mi-e frică de această molimă, care, dacă mă prinde, mă duce cu totul, mi-ai spus zâmbind să nu mă duc nicăieri, că „avem nevoie de tine”, așa mi-ai spus, „avem nevoie de tine”, nu știu în numele cui vorbeai, dar mie îmi erau de ajuns aceste patru cuvinte, ele fiindu-mi aliatul cel mai prețios într-un oraș în care, chiar dacă am trăit până la 19 ani, mă simt tare străin. Mizam pe această prietenie culturală, eram încercat de aceeași emoție a elevului față în față cu profesorul, dar pe un palier superior, într-o altă lume, fără catalog, fără note, doar cu bucuria lecturilor, a sentimentelor nobile, eliberatoare.
Doamne câte ai mai fi avut de făcut, domnule profesor! Doamne câtă nevoie mai aveam să stai cu noi, să-ți termini muncile începute, rând cu rând, pagină cu pagină, carte cu carte!
Domnul Dumnezeul nostru să-ți vegheze pe mai departe drumul, să le aducă mângâiere soției și copiilor.
De ce-ai plecat, domnule profesor?