Cunoscând adevărul, Iacob nu se temea de nimic. Ştia că-i va fi greu să lupte cu statul, nu credea în avocaţi, înţelegea mobilul pervers al procesului, era hotărât să lupte până la capăt. A înaintat o solicitare la dosar, cerând să fie citat preşedintele consiliului regional ca martor. A ieşit din tribunal, s-a aşezat în maşină scoţând telefonul să-l sune pe prietenul lui din tinereţe, colegul cel mai vechi din partid, colegul de liceu şi apoi de facultate. Amândoi erau constructori, ingineri cu activitate pe şantiere, apoi întrând în politică, promovând în funcţii administrative. Preşedintele a fost şi senator o legislatură, rămânând apoi la cârma regiunii, aşa că, îşi spunea Iacob, , şi-a recapitulat, pentru siguranţă, întreaga zi, Iacob.
Nu i-a răspuns apelului, extrem de rar se întâmpla asta, , i-a spus el cândva, ceva l-a făcut pe Iacob să nu repete apelul, aşteptând să fie sunat. I-a sunat telefonul după zece minute, nu pornise încă maşina, rămânând în parcarea tribunalului. I-a spus că ar vrea să se întâlnească pentru câteva minute, , i-a cerut permisiunea să-l reţină câteva minute, povestindu-i repede necazul păţit şi faptul că l-a cerut ca martor la proces, , i-a răspuns cu răceală, cu o voce neutră şi liniară. . . >, i-a aruncat cu scârbă, Iacob, închizându-i telefonul în nas.
Nu s-a grăbit către casă, şi-a spus că trebuie să-şi facă o strategie, jocurile erau extrem de periculoase, holbura lupta cu toată ţara, atacând pe oricine i se opunea, era nevoie de multă abilitate pentru a câştiga chiar şi o bătălie. Ajuns acasă, s-a schimbat în trening, a căutat în frigider ceva de băut, simţea că-i va stimula creativitatea, mai ales că nu mai băuse nimic din ziua botezului. Cu sticla de vin începută şi cu un pahar, s-a aşezat la masa din curte, încă nu se terminase ziua de muncă, dar simţea că trebuie să-şi organizeze foarte bine apărarea, şi asta o putea face doar printr-un atac. Şi-a activat relaţiile pe care le avea în media locală, aranjându-şi după mai multe convorbiri telefonice, prezenţa într-o emisiune la oră de vârf, a celui mai penetrant om din singura televiziune naţională rămasă independentă, sau de fapt în opoziţie. I-a rugat să nu-i divulge numele pe post, chiar dacă-şi pregătesc lovitura, să folosească surpriza, deoarece vor avea ce arăta atunci. A doua zi şi-a luat câteva zile libere pregătindu-şi haine de schimb, şi-a rezervat cameră la un hotel din capitală, şi-a adunat în valiză toate dovezile în apărarea sa, pornind în dimineaţa următoare către capitală. A făcut câteva verificări să vadă dacă nu-i urmărit, şi-a parcat maşina în gara unui oraş la 80 de km, şi-a cumpărat o cartelă telefonică, s-a suit în tren, când a ajuns în capitală, conform înţelegerii a sunat folosind cartela cu număr, cumpărată din gară, a fost preluat de o maşină a televiziunii, şi cazat la alt hotel. A făcut duş, s-a bărbierit şi, cu două ore înainte de emisiune se afla în studioul televiziunii, prezentându-şi materialul doveditor, despre care discutaseră deja telefonic. S-a întocmit desfăşurătorul, din mers, în timp ce se purtau discuţii aprinse, a-nceput emisiunea, Iacob fiind invitatul special, pe lângă moderator şi analistul invitat permanent. Emisiunea a avut un impact uriaş, Iacob acceptând să-i fie prezentate pe post, ca o poveste, pozele personale cu Anastasia însărcinată, cu pruncul după naştere, cu naşii la botez, insistând asupra preşedintelui consiliului regional cu doamna lui, el prezentând cu vinovăţie recunoscută, suferinţa Anastasiei şi întâmplările nefaste din ziua botezului, cu mărturia telefonică a medicului de pe ambulanţă, trecând în cele din urmă la citaţia la proces cu acuzaţiile absurde care le erau aduse, soţiei sale şi lui, toate astea pentru a salva holbura. Bomba serii, însă, a fost punerea în scenă a unei demonstraţii fără putinţă de negat, Iacob cerându-le gazdelor, chiar la începutul emisiunii, să-i pună la dispoziţie un ghiveci cu pământ, în care, cu mâini tremurânde, chiar el a însămânţat un grăunte mic, negru, rugând regia să păstreze o cameră tot timpul pe ghiveci, filmând tot ce se întâmpla, arătând, din când în când, şi telespectatorilor. Entuziasmul, mai întâi, şi uimirea în cele din urmă, au fost copleşitoare, într-o oră, planta crescând mai mult de un metru, iar într-un alt sfert de oră, în care au ţinut aproape de ea, o colivie cu un papagal, creşterea s-a accelerat, holbura crescând încă şaptezeci de centimetri. A existat dorinţa de a nu mai îndeparta papagalul, pentru a vedea actul în sine al uciderii, dar respectul pentru telespectatori i-a determinat să nu facă acest lucru, scoţând planta încă neînflorită din pământ, închizând-o într-un sac transparent din plastic, creând vid într-o instalaţie specială, şi filmând autodistrugerea ei, în condiţiile absenţei aerului. Sămânţa, după spusele lui Iacob, era culeasă din singura floare a holburii care i-a ucis copilul, direct, şi soţia, indirect. În acea seară, în prezenţa celor din studioul televiziunii, în direct în cea mai văzută emisiune a serii, Iacob a declarat că dă în judecată statul pentru crimă împotriva unui cetăţean nevinovat, acuzând de mărturie mincinoasă şi fals în acte, de sustragere de documente, pe procurorul criminalist şi pe preşedintele consiliului regional împreună cu soţia lui. Solicita protecţie specială a martorului, pentru echipajul salvării care a intervenit la incidentul din 30 iunie, şi pentru el însuşi. A cerut tuturor celor care au suferit din pricina holburii, în orice fel, să-şi facă curaj procedând la fel, acţionând statul în instanţă, exprimându-şi convingerea că se vor găsi avocaţi în ţară care să-i asiste în instanţele de judecată. Primele apeluri ale unor avocaţi din capitală şi din teritoriu, dispuşi să-i asiste gratuit pe cei năpăstuiţi, aveau să apară încă în timpul emisiunii, la adresa lui Iacob, scăpând în direct şi un telefon sub un nume oarecare, în care era ameninţat şi sfătuit să nu se mai întoarcă în satul lui. Chiar deputatul din regiune a intrat în direct sfătuindu-l să-şi retragă toate plângerile mincinoase şi rău intenţionate, altfel s-ar putea să-şi piardă locul de muncă şi chiar mai mult.
În mare taină, Iacob a fost dus la hotel, a dormit foarte bine, într-un fel, chiar ameninţat, îşi găsise, în sfârşit, liniştea. O fericire pe care n-o mai trăise de foarte multă vreme, îl făcea imun, indiferent la orice rău din lumea asta. Dimineaţă, după micul dejun, aceeaşi maşină l-a preluat de la hotel, ducându-l în gară şi aşteptând până după plecarea trenului. După o jumătate de oră de la pornire, un număr necunoscut l-a apelat, vorbindu-i încet, cu o voce modificată artificial.
Nu s-a speriat prea tare Iacob, de fapt chiar deloc, gândul că dacă nu l-ar fi sunat binevoitorul anonim, ar fi murit, poate, nu-l îngrozea deloc, stârnindu-i doar un fel de regret anticipat că nu ar mai fi trăit bucuria îngenuncherii holburii regionale şi naţionale. A sunat, la fel de pe cartela cumpărată din gară, pe care nu avea de gând să o arunce, ci doar o scotea din telefonul mai vechi pe care şi-l luase cu el, tocmai pentru asta, a sunat la omul lui de legătură din televiziune rugându-l, dacă este posibil, când ajunge acasă, pe la cinci jumate după amiază, o echipă cu cameră de filmat să fie prezentă în faţa locuinţei lui. A primit un apel de răspuns, fiind asigurat că vor fi acolo.
A ajuns în gara unde-şi lăsase maşina, s-a urcat la volan şi într-o oră a ajuns acasă. Aici erau pregătiţi pentru acţiune doi cameramani şi un reporter, reprezentantul televiziunii în teritoriu, plus o echipă de genişti, de încredere, solicitată de reporter din regiunea învecinată, unde-şi avea sediul reprezentanţa zonală a televiziunii naţionale la care a fost Iacob. În faţa camerei, într-o transmisiune directă, Iacob a depus mărturie în legătură cu posibila aranjare a locuinţei, spunându-le telespectatorilor, că deşi are lângă el o echipă de genişti care ar putea să descopere armele morţii, autodeclanşatoare, ascunse în casa sa, ştiind că oricum nu mai are nicio şansă să mai trăiască în acel sat, le cere celor de faţă să ia distanţă asiguratorie, iar geniştilor să forţeze de la distanţă intrarea în casă, indiferent de consecinţe. Toată echipa s-a retras în grădina casei, la o distanţă sigură, apoi, cei doi specialişti au legat de o grindă a terasei, cu două chingi suficient de lungi, un berbec folosit la spargerea uşilor. Prin balansarea acestuia, mai bine zis ridicându-l suficient de mult şi apoi dându-i drumul, berbecul trebuia să lovească uşa spărgându-i încuietoarea, şi declanşând un eventual dispozitiv explozibil.
Chiar aşa s-a întâmplat, geniştii au ridicat berbecul, trăgându-l de capătul dinspre curte cu o sfoară, i-au dat drumul, dar ceea ce a urmat a întrecut orice imaginaţie. Nenorociţii au pus atât de mult explozibil în casă, încât explozia a fost incredibilă, totul filmat de cei doi cameramani. Acoperişul a sărit în sus prăvălindu-se în drum, pereţii s-au crăpat, iar din ferestre şi cealaltă uşă nu a mai rămas nimic. Într-o clipă de inspiraţie, cameramanul mai apropiat a întors camera pe chipul lui Iacob, care privea fără să clipească dezastrul care l-ar fi putut înghiţi şi pe el. Totul ardea, focul îşi ridica limbile mai sus decât plopii de lângă drum, iar chipul lui Iacob, suprapus peste cealaltă imagine, a exploziei, a făcut câteva zile ocolul lumii întregi, însoţit de câteva cuvinte rostite de Iacob, traduse în toate limbile pământului.