agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-02 | |
Nici solicitarea adresată tatălui său pentru obținerea unui atestat de pauperitate și a unui consimțământ pentru continuarea studiilor în București nu primește răspuns, iar în aceste condiții, Emil pornește pe drumul suferințelor fără leac, suferințe ce se vor sfârși dramatic peste câțiva ani. Nevoit să-și asigure existența va munci ca funcționar umil (ajutor de notar) fără nicio speranță „Eu nu mai am ce spera; n-am viitor, n-am nicio mângâiere... Viitorul meu ar fi fost în București, mângâierea în scris...” ... „Liviu - unealta nenorocului meu - crede că dacă treceam Carpații îi eram spre greutatea lui” avea să-i scrie dezamăgit, Liviei, sora lui.
Bântuit de gândul morții sau al călugăriei schimbă câteva locuri de muncă în Nușeni, Bocșa, Cătina lângă Cluj, toate pe salarii de mizerie, trăind în lipsuri și suferințe. În vara anului 1914 Emil Rebreanu este mobilizat ca voluntar în armata austro-ungară, de aici pornind drumul lui fără întoarcere. În 28 iulie 1914 avea să înceapă primul război mondial conflagrația strivind viețile multor milioane de tineri din toate părțile pământului. Este trimis la Școala Militară de Artilerie din Târgu-Mureș, în această perioadă, sub imperiul incertitudinilor generate de război, talentul literar de excepție al recrutului Emil Rebreanu dându-și măsura în câteva scrisori memorabile de dragoste și război, trimise celei care avea să-i fie iubită virtuală, Nelica Dănilă, la care se întoarce mereu, când disperarea îi cotropește sufletul, iubirea uriașă, divinizată de-a dreptul, sfârșind brusc la refuzul părinților fetei de a-i da mâna pretendentului Emil Rebreanu. Decepția în dragostea pentru Nelica îi apropie iarăși gândurile sumbre și o indiferență la ce i s-ar putea întâmpla în războiul care se afla doar la început. După o periodă de instruire în care este avansat prin pregătire la gradul de locotenent, urmând ca drepturile bănești aferente celor două stele să le primească doar pe front odată cu avansarea propriu zisă, perioadă „monotonă” potrivit spuselor lui, plină de privațiuni și frustrări, în care, după un an de tăcere reia și corespondența cu fratele său Liviu, în 22 martie 1915 întreaga unitate pleacă pe front în Galiția, unde primește botezul focului în aprilie 1915. Momentul crizei de conștiință care-i va aduce sfârșitul era încă departe, tânărul ofițer luptând cu credință și convingere împotriva dușmanului imperiului. Citesc, meditez și scriu. Cel mai mult îndrăgesc momentul scrisului chiar dacă în aceste incursiuni în viața Transilvaniei de la începutul secolului XX doar repovestesc, în mult mai puține cuvinte, ceea ce domnul profesor Lăpușneanu a adunat în textele originale ale frumoaselor scrisori rebreniene, deslușite cu răbdare în comentarii elegante, voit nepărtinitoare, dar trădând o pasiune plină de afectivitate pentru eroul „povestit” aici, Emil Rebreanu. Descopăr o lume fascinantă! Trăiesc bucuriile, puține e drept, ale eroului, îi simt freamătul visărilor transcrise în epistole înălțătoare atunci când își trasează viitorul la care nici nu spera, îi simt la fel de vie povara tristeții ori de câte ori dezamăgirea îi dă târcoale. Sărăcia, lipsa resurselor într-o lume rece, ostilă de-a dreptul l-a însoțit până la sfârșitul anului 1915, când avansarea i-a asigurat și o soldă mai consistentă din care începe să-i ajute pe cei de acasă, sau din alte locuri, împlinindu-și o dorință permanentă. „Voi trimite în toată luna 200 de coroane ori și mai mult, de acum nu veți mai avea lipsuri materiale...” Spirit liber, însetat de cultură, de afirmare prin studiu intens și susținut, Emil Rebreanu ar fi creat cu siguranță valori spirituale de excepție, dacă ar fi supraviețuit războiului, primul pas în acest sens fiind inexistența în viața lui a tentativei de trecere a graniței. Din rândurile scrise fratelui său „Năcăjit am fost totdeauna, căci singur a trebuit să urc spinoasele trepte a societății, fără vreun ajutor material. Astfel am ajuns să pot zice că-s iurist de anul doilea”, chiar dacă nedovedite, străbate lesne dorința și forța acestui tânăr scriitor de a studia și crea permanent și tot mai bine. „De altcum viața mi se scurge destul de monotonă. Îmi fac mereu planuri de viitor și poate în zadar. Dacă voi absolva drepturile, voi fi advocat, ori pretore, ori mai știu eu ce-oi fi? Capul lucrului, să-mi iau doctoratul dacă cumva voi scăpa din luptele ce-or să vină.” le scria în ianuarie 1915 lui Liviu și soției acestuia, Fanny. Lupta tânărului ofițer pentru „marele împărat” exprima un simț al datoriei pentru țară, anulând frica de moarte, atâta vreme cât ea se desfășura pe fronturile de vest, nord-vest, cu dușmani ai imperiului fără legătură de sânge. Din Galiția în Italia pe platoul Doberdo, faimos pentru nimicitoarele lupte purtate acolo, apoi în nordul Italiei actuale, în Tirol, oriunde l-a purtat destinul militar, trăia un amestec de luciditate și curaj, analizând cu aparentă detașare diversele momente din traseul de combatant mândru și neînfricat, uneori cu accente de omenie improprii timpului, locului și evenimentelor. „Până acuma mi-era greață de oamenii morți. Și acuma? Trec indiferent printre oamenii spintecați ori bucătăriți. Numai o dată m-a înduioșat vederea unor soldați ruși când trecurăm Dnistrul. Un tunar de-al nost i-a ridicat cu piciorul capul unui soldat rus - putred, dar cu șapca încă în cap. Și i-a sărit capul de-o lăture. L-am îngropat; trupul separat de cap. Nici acum nu știu de ce.” „O bătaie strașnică trebuie să le dăm, și să ne deie ei pământ, nu noi lor” scria Emil de pe frontul italian. „O să-mi sap groapa înainte... Poate a înmormântării veșnice, poate a scăpării... Vei ști... Căci adresa ta o dau câtorva ofițeri să-ți scrie despre soartea mea, dacă eu nu voi mai putea să mai scriu...” îi scria Liviei, sora lui dragă, sau altădată, într-un moment de depresie accentuată „Nu-mi pasă, oricare îmi va fi sfârșitul, numai doresc să vă mai văd o dată... ... „Sunt slăbit și obosit greu și nu am nici o recunoștință.” Rănit de mai multe ori, internat de câteva ori prin spitale cu diverse suferințe, înainte de Crăciunul 2016 avea să-i scrie surorii lui, Miți - „Seara de Crăciun voi petrece-o lângă tun - singur. Mi-a veni atunci în minte cât de departe sunt de voi și de câte ori va trebui să aștept moartea, până ce voi fi țivil. Și voi ruga pe Dumnezeu că barem Crăciunul viitor să-l ajung de-a-l petrece cu voi împreună.”, dar cu toate acestea, în ianuarie 2017, avea să-și ia un examen la Facultatea de Drept de la Universitatea din Cluj, nu înainte de a ajunge în Năsăud, într-un binemeritat concediu de zece zile, pregătit împreună cu Livia încă din decembrie 1916. - „Dacă ai vreme repezește-te până în Beclean, ori până în Feleac la unchiul și cumpără un porc. Toate vor fi bune, dacă va fi purcel. Rom, zahăr voi aduce eu și mai ce trebuie pe lângă casă. Capul lucrului, să capăt concediu și să-mi succeadă examenul. Și de ăstea mă îngrijesc eu cât pot.” Pe lângă toate bucuriile revederii oamenilor și locurilor dragi, acest concediu avea să-i aducă și neplăceri - conflictul cu notarul Pălăgeșiu, cu vecina Istrate Veronica, dar, mai ales ruptura între Emil și ultima lui iubire, Elena (Titi) Haliță. Revenit pe front în 11 martie 1917, avea să se îmbolnăvească grav în 22 martie, dar refuză internarea rămânând în pasul Ghimeșului la granița cu Moldova, parcă așteptând împlinirea destinului, în întâmpinarea căruia și-a făcut un nou testament, în 26 martie. Boala revine în forță în aprilie 1917, iar în 10 mai îi scrie o ultimă scrisoare surorii lui, Miți, din care se deduce că decizia de trecere a liniei frontului era deja luată. „Scumpă Miți! Ți-am trimis o corespondență în 8 l.c. Nu știu dacă ai primit-o. Mâine merg mai departe. Poate că nu vă mai scriu multă vreme, dar să nu fiți îngrijorați de soarta mea. O să mi-o fac eu cum voi ști mai bine.Micile neplăceri trecătoare să nu vă ațâțe, căci n-are înțeles. Rămâneți cu bine! Și te sărut cu dor. Ubald, 10 mai 1917” Cel mai intens simțământ care a crescut în mine citind cartea domnului profesor Ioan Lăpușneanu este un regret, poate chiar o suferință, că Liviu Rebreanu nu l-a ajutat până la capăt pe fratele său, Emil Rebreanu, salvându-l de la moarte. Eu am convingerea personală că excepționalul roman „Pădurea spânzuraților” este așa cum este și dintr-o vinovăție personală a autorului. Afirmația scriitorului potrivit căreia „Romanul meu e oarecum alături de realitate. Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un asemenea personagiu nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică.”nu face decât să-l acuze, deși romancierul își dorea să-l disculpe. „COMANDAMENTUL SUPREM AL HONVEZIMII REGALE MAGHIARE (Executarea sublocotenentului de rezervă Emil Rebreanu) ORDIN DE ZI OFIȚERESC Curtea Marțială a Comandamentului Brigăzii 16 Honvezi pedeștri a pronunțat la 14 mai 1917, sub nr. 189/17/21 următoarea SENTINȚĂ Emil Rebreanu, născut în Major, județul Bistrița-Năsăud, la 17 decembrie 1891, domiciliat în Năsăud, de religie greco-catolică, necăsătorit, student în drept, din Regimentul 5 artilerie ușoară de honvezi regali, repartizat în timpul din urmă la coloana de tranșee a Brigăzii 16 Honvezi pedeștri, sublocotenent de rezervă, legat prin jurământul de credință prestat în virtutea prevederilor Codului Justiției Militare, a fost găsit vinovat - de crimă de dezertare ... - de crimă de spionaj ... Pentru toate acestea, Comandamentul Suprem al Armatei Cezaro-Crăiești, (...) îl condamnă la moarte prin spânzurătoare. În acest fel, seara la orele 10, soarele s-a stins pentru totdeauna în ochii tânărului ofițer. Îngropat pe malul unui pârâu, la granița cu România cea dorită, vestea dispariției sale avea să fie adusă la cunoștința Liviei prin scrisoarea fostei sale ordonanțe Kurici Iovan, în 14 august, după eliberarea acestuia din închisoare. „Domnișoară Livi îmi pare reu după el de o mie de ori decât după casa me dar n-am ce face decât mă rog la bunul D-zeu să-i iertă păcatile și D-zeu să azute Drepteții. Acuma sărut pe toți și răspunz să-mi tremeteți. Kurici Iovan” Acestei prime scrisori, primită la trei luni de la tragedie, Livia se pare că nu a putut să-i dea crezare, nerăspunzându-i lui Kurici, care i-a mai scris o epistolă în care întărea cele scrise anterior. În cele din urmă lucrurile s-au clarificat, rudele și unii comentatori căutând vinovați pentru moartea eroului din Prislop. Liviu Rebreanu avea să-i găsească mormântul anonim, la deshumare recunoscându-l după degetul zdrobit în ultima întâlnire din Prislop a celor doi frați, ridicându-i cruce de piatră pe un nou mormânt, civilizat, cu identitate precizată. În acest moment al cărții, viața autorului Ioan Lăpușneanu interferează cu viața uneia dintre eroinele cărții, prin aducere aminte a faptelor trecute, reale, cu evidente semnificații privind multiplele fațete ale destinului trăitorilor pământeni, vremelnic însoțindu-se, deseori despărțindu-se, cu trasee diferite, mai scurte sau mai lungi. Elena Haliță, a treia mare iubire a lui Emil Rebreanu, (căsătorită Secoșan), avea să trăiască multe decenii după despărțirea de Emil Rebreanu, în 1988, la vârsta de 88 de ani, fiind prezentă la aniversarea a 125 de ani de la crearea Liceului George Coșbuc din Năsăud, în calitate de fiică a locurilor și etnograf reputat, expunând un album personal intitulat „Portul popular din zona Năsăudului”, album pe care nu l-a lăsat liceului, acesta conținând o dedicație tovarășei Elena Ceaușescu, căreia îi era dedicat, dar pe care nu este sigur că a avut ocazia să i-l înmâneze, date fiind evenimentele din decembrie 1989. Chiar destinul literar al fratelui său mai mare, Liviu Rebreanu avea să fie marcat de sfârșitul tragic al eroului de la Ghimeș-Făget. Excepționalul roman „Pădurea spânzuraților” a „câștigat” enorm în urma tragicei „povești” a ofițerului dezertor. Era plin războiul de asemenea „treceri” ale frontierelor imperiului, din zona asupririi în zona libertății, zădărnicite de habsburgi, sfârșind în ștreangurile atârnate prin „păduri ale spânzuraților”, emblemă a unui imperiu anacronic, împotriva firii. Și totuși, un frate cu același sfârșit ca al multor altor soldați însemna mai mult, eliberând, îmbogățind și nuanțând actul creativ al scriitorului de geniu care a fost Liviu Rebreanu. > |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate