M-a asistat până în momentul când eram întins pe pat, mi-a scos toate curelele de sub mine, m-a învelit privindu-mă de la picioarele patului în timp ce mă saluta dorindu-mi odihnă plăcută, a așezat accesoriile pe masă și a ieșit. Am mai auzit cheia în ușa de la intrare, primii câțiva pași îndepărtându-se, după care s-a făcut liniște, filmul care mi s-a derulat în minte, pentru prima oară,în cele două-trei minute în care i-am auzit mișcările, fiind acela al încuierii ușii unui cavou, în care eu zăceam inert, dar viu. Am început să plâng cuprins de suferință, singurătate și furie, buchet de simțăminte de nestăvilit,
...- plângi ca prostul, te-ai purtat ca un ticălos, să nu te mire dacă nu va mai veni, dar trebuia s-o faci, cu ea nu știi niciodată în ce ape se scaldă, este ascunsă și distantă, ca în ziua aceea când, știind că va ploua ai plecat la cumpărături, te-ai întors după trei ore, ai oprit motorul coborând încet, stăteai la colțul gardului cu livada și nu te mai săturai s-o privești, într-o rochie albastră, subțire, cu cizme de cauciuc, plivind și prășind, și ți-ai spus că este din acest tablou, este de-a casei, și, în mod firesc, când ți-a dat mâna să-și descalțe mai ușor cizmele, ai invitat-o la un pahar de vin, mai ales că se răcorise după ploaie, fiind absolut convins că va accepta, dar ea, la fel ca și altă dată, fără nicio reținere, a refuzat, se grăbea acasă, avea treabă, mai voia doar trandafirii, rugându-te pe tine să-i tai, - am greșit că mi-am scos cizmele, dar mi-i tai tu - dacă te-ar fi invitat Mioara, nu stăteai pe gânduri, eu sunt bun doar ca furnizor de flori, de povestit în tihnă cu tine... nici vorbă, du-te și taie-ți-i singură, chiar n-am crezut că mă refuzi, sunt un tâmpit! - acum chiar ești! - cred că și florile ajung, o parte, la iubita ta, de aia le iei cu soț! - ți-am spus că le pun în două vaze, ești caraghios! acum chiar m-ai supărat! asta e o schimbare! - tu te superi când vrei, ai tot dreptul, ei bine, la tine tocmai asta-i problema, de atâția ani nu te-ai schimbat deloc, - de ce vrei tu neapărat să mă schimb, toată lumea vrea să schimbe pe cineva după plăcerea proprie, - eu știu că nu poți schimba oamenii, nici n-ai dreptul, dar pot să mă schimb eu, să-mi văd de drum, altfel chiar devin un caraghios, - nu te înțeleg deloc! - e reciproc, să știi, tu ești prințesa grădinii mele și eu n-am fost niciodată la tine în casă..., de la primele telefoane ai activat o barieră energetică, uneori n-ai răspuns, alteori erai nervoasă, între noi telefoanele au existat degeaba, tu nu voiai niciodată să-mi comunici nimic, nu așteptai niciodată de la mine vreun sfat, telefoanele noastre sunt setate fără canalul emoțiilor și al afectivității, permit doar discuții seci, scurte, fără însemnătate, în primul sezon ai învățat tot, devenind independentă, în sezonul doi munceai de parcă eu nu existam, având ca scop suprem consolidarea acestei independențe...și trandafirii, și toate astea... vreme de cinci ani! ce să înțeleg? - să înțelegi că nu mai vin niciodată, păstrează-ți florile, îmi iau toate lucrurile și plec! - faci cum vrei, întotdeauna faci cum vrei tu!
De atunci n-a mai intrat în curtea mea mai mult de două luni și n-ar fi revenit, cu siguranță, dacă nu m-aș fi îmbolnăvit, dacă toate relele adunate în și în jurul coloanei mele, nu m-ar fi dus la urgențe, cele trei luni petrecute în spital fiind, poate, cele mai dense în evenimente din viața mea. Mânată de orgoliul ei uriaș de leoaică rănită n-a stat să-și lingă rănile decât câteva zile, în prima sâmbătă venind cu fiica și cu prietenul ei, cu mașina plină de scule și materiale, a parcat lângă drumul lateral, la câțiva metri de gardul meu, copiii descărcau mașina și ea s-a apropiat de poartă întrebându-mă pe un ton neutru, spre rece: - ce lățime are drumul, de la câți metri încep măsurarea terenului? - patru metri, asta este lățimea drumului, - pot să iau terenul de lângă tine, n-ai nimic împotrivă! a lansat o întrebare afirmativă, privind cu drag trandafirii, prin poartă, - bineînțeles, trebuie doar să fie la margine de lot, așa am stabilit cu Mihai, așa rămâne, - pot folosi drumul tău să nu car butoiul cu apă, întrebare afirmativă pronunțată și mai apăsat ca cea de dinainte, - bineînțeles, dar eu zic să nu mai cari apă de acasă, îți dau eu cu un furtun, - mulțumesc, nu-i nevoie, mă descurc, - mamă! știi ce greu a fost, ce Doamne! vă mulțumim tare mult, vă plătim cât costă, doar să n-o mai cărăm pe scări, - dar n-ai cărat-o pe scări, ți-a dat-o Mioara mai de aproape, - da, după ce am șters trei etaje cu mopul, hai mamă! domnule, discutați cu mine vă rog, avem un butoi de o sută de litri, știm și câtă apă ne dați, e foarte simplu, - ok domnișoară, poate deseară, înainte de a pleca, veniți să punem la punct colaborarea, ce spuneți? - dacă vreți vin acum... - nu, înainte de plecare, până atunci mă gândesc. Apoi s-au apucat să măsoare terenul cu o sfoară etalonată, am strigat-o pe Letiția să-i dau o ruletă de cincizeci de metri, - păstrați aliniamentul meu din spate, la patruzeci de metri de la șanț și măsurați la stradă douăzeci și cinci, voi aveți zece ari, eu am opt, măriți deschiderea cu cinci metri, e simplu!, - deci adâncimea de patruzeci, lățimea de douăzeci și cinci, a precizat domnișoara, cu vădită încredere și atenție la spusele mele, - de fapt douăzeci și nouă de la stâlpul meu, adăugând și drumul, oricum când veți face gardul se vor reface măsurătorile, vreți să vă ajut? - nu-i nevoie, ne descurcăm! s-a grăbit să răspundă Letiția, - spor la lucru, eu sunt aici, dacă mai aveți nevoie de ceva, cu tot dragul... și chiar cu tot dragul i-ai ajutat zilnic, discutai cu Mihaela, fata era foarte deschisă, muncea alături de mama ei, dar nu se sfia s-o contreze când credea că are dreptate, ai câștigat-o definitiv atunci, la prima întâlnire, când a intrat ușor dezamăgită în grădină pentru parafarea înțelegerii privind furnizarea apei, în timp ce Letiția cu băiatul Mioarei adunau lucrurile ducându-le la mașină, și a ieșit cu brațele pline de trandafiri, tăiați și ambalați cu grijă, în două buchete, cu înțelegerea că vor primi oricâtă apă vor dori, chiar pentru irigare directă cu furtunul, - trandafirii ăștia trebuia să-i ia mama ta, joi, - da, știu, voia să-i ducă a doua zi la mormânt, a fost aniversarea tatălui meu... - vai, mie! ce rușine mi-e, crede-mă! dar... nu mai are nicio importanță. După câteva zile i-ai convins să nu-și mai care în fiecare seară acasă toate sculele și materialele, să le lase la tine în curte după poarta de intrare către garaj, Mihaela te-a rugat să-i păstrezi alimentele la frigider până la ora mesei, le-ai pus și apa, de teama hoților și-au înființat culturile la limita din spate a proprietății, deși era puțin cam târziu și-au răsădit cam toate legumele și zarzavaturile necesare, într-una din zile a venit doar Mihaela, voia să ude legumele, i-ai dat furtunul, într-o jumătate de oră a terminat, apoi ați povestit mult mai mult, era o ființă veselă, deschisă, mai înaltă decât Letiția, semăna mai mult cu Mihai, având părul lins, castaniu și ochii verzi, dar mai deschiși decât ai tatălui. Terminase filologia, română-engleză, dacă ar fi fost după ea ar fi vândut terenul, testase piața și credea că ar obține până la 175 000 de euro și s-ar fi mutat în străinătate cu prietenul ei care era IT-ist cu ceva experiență, dar maică-sa nu voia să discute în acești termeni, înainte de a pleca și-a cerut iertare pentru o întrebare incomodă - cum de o mai îndrăgiți pe mama , când ea nu are ochi decât pentru o singură ființă, de foarte mulți ani și probabil pentru totdeauna, fiind uimitoare dedicarea ei vreme de cinci ani unei legături cu un bărbat, dar care, probabil a fost una platonică, o prietenie fără manifestări erotice, - dar este o femeie atât de frumoasă, credeam că nu am nevoie decât să o privesc și să o îmbrățișez uneori, asta până nu demult, chiar dacă știu de relația ei cu Mioara de mai multă vreme, - prima dată am vrut s-o lovesc, apoi să fug de acasă, dar m-a oprit tata, cel care ar fi trebuit să fie cel mai afectat, și chiar era, când am aflat eu adevărul ei dormeau deja separat, el tăcea tot timpul și după o discuție tensionată, în care eu o acuzam și el o apăra, a-ncheiat cu aproape aceleași cuvinte: - să ții minte un singur lucru care explică totul, mama ta este una dintre cele mai frumoase femei din lume! așa mi-a spus tata, și știi care-i ciudățenia? foarte repede am acceptat acest postulat care-i dădea mamei drepturi absolute, ea putea să facă orice, putea alege pe oricine, pe Mioara am început să o îndrăgesc, era o prietenă importantă, credeam că frumusețea mamei, care-i dădea puteri absolute, o făcea fericită, și e bine să ai o mamă fericită, dar... există un dar... pe care avea să mi-l deslușească chiar ea, și nu știu dacă pot să spun acest lucru, nu voi detalia, voi spune doar că frumusețea este, uneori, o povară. Și mai spun că eu personal regret ruptura dintre voi, cred, sper să fie una temporară, mama era tot mai mulțumită în ultimii ani, iubea grădina asta de parcă era a ei, n-o spunea niciodată, dar nu era greu de observat cu câtă responsabilitate și plăcere venea aici, viața ei se împărțea între școală și grădină, - și Mioara, aș spune, - da, pasiunea pentru Mioara era, este de fapt mai veche decât mine, s-au cunoscut în studenție..., dar au fost mereu discrete, cât s-a putut, - acum, când lucrează în propria grădină, va fi mai bine, - nu știu, nu cred că e vorba de proprietate, are acest loc ceva, o armonie, o vrajă, un echilibru împlinit în somnul de peste noapte al trandafirilor, care la trezire plâng cu lacrimi limpezi și reci, și astea-s vorbele ei, ale mamei, terenul nostru putea fi cultivat de acum trei ani, așa că... - da, ea a iubit trandafirii, relația ei a fost cu florile mele, nu cu mine, și totuși mă simt vinovat, slab, prea slab s-o merit pe mama ta, n-am știut s-o citesc cu adevărat și mai ales s-o accept, așteptările mele neîmplinite m-au orbit, acum... s-a terminat, voi încerca măcar să fiu un vecin bun... asta până vindeți terenul, - eu zic să nu închideți capitolul, să rămâneți așa cum sunteți și lucrurile se vor aranja, poate, de la sine, aveți răbdare! - interesant, spus de tine acest cuvânt are cu totul altă perspectivă.
...- și ce soluție a găsit destinul pentru mine, pentru noi, pentru reluarea legăturii noastre: m-a trântit la pământ, din senin, efectiv m-a pus jos speriindu-mă de moarte, am zăcut în pat două zile, primele mele două zile de boală adevărată, mă durea și când respiram, nu dormisem deloc, nu mâncasem nimic, și, când am realizat dimensiunea suferinței, mi-am sunat medicul de familie, care m-a ascultat cu atenție, concluzionând atât de categoric încât m-a convins că singura soluție, sau cea mai bună, era urgența, internarea prin serviciul de urgență, care rezolva și incapacitatea mea de deplasare, și consultul specialiștilor, dar și tratamentul cel mai potrivit. Începuse calvarul în forma lui cea mai blândă, care avea să devină un coșmar după operație, tratamentul instituit îmi făcuse durerile suportabile, mă mai deplasam cu două cârje, apoi totul s-a oprit, noaptea plângeam și mă rugam, ziua făceam primele exerciții pentru recuperare, după două săptămâni mi-am amintit de Letiția, de apă, de sculele lor de după poarta mea, am întrebat o asistentă dacă ar putea s-o anunțe pe doctorița Mioara Vlasiu de prezența mea la chirurgie, după două ore m-am trezit cu prima vizită de la internare, Mioara m-a certat că nu i-am dat de știre până atunci, vecinii mei de grădină erau șocați și ei de dispariția bruscă de acum trei săptămâni, am rugat-o să-i ducă Mihaelei cheia de la poarta laterală, a doua zi m-a vizitat și Mihaela, mi-a cerut permisiunea să-mi ude și mie grădina, bineînțeles că am acceptat, oferindu-le în schimb toți trandafirii, ei și Letiției. Mihaela mă vizita de două ori pe săptămână, din când în când îmi schimba trandafirii din vaza de pe noptieră, într-o vreme m-a întrebat ce să facă cu recolta, se coceau tot mai multe, i-am spus să le culeagă și să le folosească ei, în ziua următoare mi-a cerut cheia de la beci în vederea depozitării unora dintre produse, i-am dat toate cheile casei, cu mențiunea că Letiția știe care de unde sunt. Tema produselor agricole a fost uitată treptat, interesul Mihaelei fiind îndreptat mai mult către progresele mele, care nu existau, sporindu-mi în schimb disperarea.
După aproape două luni de spitalizare, în care am slăbit peste zece kilograme, nebărbierit și încercănat, într-o duminică umedă și la fel încercănată, la amiază, a intrat în salon Letiția, zeiță coborâtă din Olimp la întâlnirea cu un muritor, aproape muribund. În câteva secunde ochii mi s-au umezit, o emoție intensă și caldă luându-mă în stăpânire.
- Bună ziua, Ioane, ce mai faci?, i-au fost primele cuvinte însoțite de un zâmbet abia schițat.
- Sărut mâna Letiția, ce bucurie imensă-mi faci acum, nu ai idee!
- Atunci pot să-mi scot haina și să mă așez lângă tine...
- Ce vorbe-s astea?
-Vorbe firești după unele mai vechi, nefirești, las asta aici, a mai spus așezând o sacoșă-cutie rigidă pe noptieră și scoțându-și pardesiul în drum spre cuier, unde să m-așez? apoi a venit printre paturi, s-a aplecat și m-a îmbrățișat de-a binelea, cu brațele pe sub umerii și gâtul meu, mi-a sărutat obrajii, m-a privit în ochi de aproape, sărutându-mă cu o atingere ușoară, dar prelungită, pe buze, oferindu-mi pentru prima dată un gest cu adevărat tandru și afectuos, când, învăluită și învăluindu-mă în parfum, mi-a aranjat o șuviță rebelă de păr coborâtă peste ochiul stâng, prelungind mai mult decât era necesar atingerea frunții și a tâmplei cu degetele-i tremurânde.