agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-03 | |
>
EPILOG Emil Rebreanu - ofițer într-o armată sortită dispariției odată cu statul-imperiu care o generase, erou martir, viu, real, fericit sau trist, îndrăgostit sau dezamăgit, zburând în înalturi, uneori, trântit la pământ și umilit, alteori, dar niciodată când era vorba de neamul lui, dincolo de orice graniță, opreliște sau teamă, atunci doar zburător până la Ceruri. Apostol Bologa - personaj uriaș al unui mare roman, deschizător de drumuri, îmbogățit în sensuri și trăiri prin geniul creator al romancierului Liviu Rebreanu, rămâne, totuși un personaj literar. Suferința, viața, umilința, trădarea, moartea, Dumnezeu, Lumina toate astea au pierit odată cu Emil, o lume întreagă, prea tânără și extrem de cuprinzătoare, săracă în împliniri, bogată în iluzii și dezamăgiri, este, pentru mine mai mult decât un personaj literar. Un „copil” un tânăr ofițer, silit de un sistem ostil și asupritor să-și ucidă frații de sânge, de neam, poartă în el toată drama umanității, dintotdeauna, mereu, permanent aproape, cu tenacitate și consecvență pusă în operă de preamăriți și preaslăviți „golani” ai planetei, indivizi pe care lumea nu-i mai încape. Gratuit acest puseu de revoltă, personal și gratuit, dar, spun eu, îndreptățit. Orice om care dispare duce cu el o lume, și ce lume a luat cu el Emil Rebreanu! Și, pentru mine, mai e ceva, o obsesie veche de treizeci de ani, care a îmbătrânit odată cu mine, prezentă în subconștient ani la rândul, cu întrebări și nelămuriri niciodată rezolvate. De parcă dispariția prematură a eroului din Prislop nu ar fi fost suficientă, jertfa lui pe altarul convingerilor și credinței străvechi nu ar fi hrănit îndeajuns pofta de vieți tinere a destinului, a istoriei, romanul „Pădurea spânzuraților” a mai cerut o victimă, a mai cules un suflet de copil, un înger a mai căzut iremediabil în țărână, un suflet de Micuț Prinț a mai zburat către soare, prăbușindu-se cu aripi arse, asemeni lui Icar. Micuțul Prinț din ținuturile celor doi frați a citit romanul lui Liviu, deslușind viața lui Apostol Bologa, nu știu cât a citit din viața lui Emil, dar a vrut să afle mai mult, a vrut, prioritar, esențial, să-l retrăiască pe Apostol, să știe ce a aflat el, să simtă, până la un moment dat, simțirile celui pedepsit, atârnat de un fir de ață. Scenariul întâlnirii cu Apostol s-a conturat perfid în mintea Micuțului Prinț, pregătirile realizate în mare taină însemnau o sfoară legată de un cui rezistent din perete, un laț ucigaș, supravegheat și controlat de însuși condamnatul, executantul propriei sentințe la cunoaștere, discipolul lui Nicolae Minovici, arhitectul a 12 tentative de sinucidere controlată prin spânzurare, neavând pregătită asistența protectoare, asiguratorie, care să-i atribuie caracterul de experiment reversibil demersului sinucigaș ce-l atrăgea în lumea umbrelor. Retrăindu-l pe Apostol, un copil s-a dus să-l întâlnească pe tărâmuri neștiute. Apostol Bologa i-a povestit de unde se trage de loc - erau vecini, din aceeași zonă, i-a mai spus și despre fratele său, Liviu, om mare, scriitor important, care a purtat numele satului cu cinste și demnitate în lume. Bănuiesc că puștiul l-a și întrebat câte ceva pe apostol, dacă i-a fost frică, dacă l-a durut, de astea doar, că altele nu-și aveau loc între ei, trădarea era exclusă, iubirea de locuri, de oameni, de cuvintul scris era subînțeleasă, simplu de aflat și de râspândit în lume. Un copil a citit o carte, nimic nou, un copil a trăit o carte, admirabil, doar că acel copil a mers mai departe de-atât, s-a dus să-l întâlnească pe el, eroul cărții, care la rândul lui a trăit, cândva, aici la noi, în carne și oase, nimeni altul decât Emil Rebreanu - Apostol Bologa. Emil a murit fericit? Apostol a murit fericit? Da, fără îndoială, cei care mor pentru convingerile lor, o fac fericiți, împăcați. Eu nu mi-l pot imagina altfel nici pe Micuțul Prinț, care a fost condamnat împreună cu Apostol, atunci, demult, de cel care știa că se va naște, că va iubi romanul Pădurea Spânzuraților, că va merge, nevinovat, să-l întâlnească pe Apostol Bologa. Sunt sigur că i-a întâlnit și pe frații Rebreanu, sigur stau toți patru la umbra istoriei, trei de fapt, Apostol fiind doar în mintea lui Liviu. Eu nu pot să spun, nici nu spun că mi-l amintesc pe băiețel, nu mi-l amintesc, dar mi-l închipui, mi-l închipui cu suferință și neînțelegere, cu durere și mirare, cu multe întrebări și niciun răspuns, Apostol este, a devenit un mit, exact mitul, altul decât al lui Apostol, îl caut și eu, băiețelul a dorit să afle, nu a fost un sinucigaș deprimat sau dezamăgit, jertfa lui trebuia să fie doar pe jumătate împlinită, el ar fi vrut să ne spună, să-l înțeleagă pe Apostol, să-l vadă și să-l audă, doar pentru o clipă, o clipă cât toată neînțelegerea lumii, cât toată speranța ei, cât toate întrebările fără răspuns care ne însoțesc de mii de ani. Nu i-a ieșit. O eroare „tehnică” l-a dus acolo unde înțelegerea este completă, unde toate întrebările au răspuns, unde toți știu adevărul cel mare, unde nu există neînțelesuri, unde toate sunt știute, înțelepte sau stupide. „Am vrut să scriu mamei și uite, acolo, hârtia neîncepută... n-am fost în stare... din pricina... Vestește-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi... după ce... Spune-i tu cum am... Să aibă grijă de logodnica mea... să aibă mare grijă... Căci ele, amândouă mi-au sădit în inimă iubirea... și... și... (...) Iubirea trăiește veșnic, fără început și fără sfârșit... Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înalți până la ceruri...” - erau ultimele vorbe ale lui Apostol Bologa, iscate din pana scriitorului Liviu Rebreanu, care spune, mai departe - „Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit de stele întârziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un fierăstrău uriaș cu dinți tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina soarelui. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului: ”. Și, după o jumătate de secol, un băiețel, un Micuț Prinț, auzea din nou, doar pentru o clipă, aceste cuvinte... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate