Fel de fel de vorbe au scornit oamenii despre Săbăița și casa ei de la marginea satului. Copiilor, atât celor mici, dar și celor mai răsăriți, le era frică să treacă chiar și ziua prin fața acestei case. Părinții îi îndemna să-și facă cruce, iar dacă se nimerea să care ceva în mâna dreaptă, atunci semnul sfânt să și-l facă cu limba în gură. Numai astfel cel „Ducă-se pe Pustii” ori mai pe scurt „Michiduță”, n-o să aibă putere asupra lor. De la o vreme și femeile își făceau cruce apoi chiar bărbații în putere. Și cum să nu-și facă dacă noaptea din nucul bătrân din fața casei se auzea, până în spre ziuă, cântec de buhă. Nu, nu era un cântec ci mai mult un țipăt bolborosit. Lelea Ană a lui Țuruc, văduvă de multă vreme, ce viețuia într-o căsuță aproape de marginea progadiei, punea și ea paie pe foc, zicând că atunci când se aude buha, și de acolo, din progadie, se aude o voce ce parcă ar da răspuns Buhei. Doamne, apără și păzește! Oamenii erau tot ma îngroziți mai ales după ce popa lor, părintele Cornel, a trebuit să lipsească o vreme din sat, și tocmai atunci bătrânul Irimie s-a stins din viață. Cine să-i cânte Veșnica pomenire​? Cine să-i cetească din Evanghelia după Ioan, cine să-i pecetluiască mormântul până la a doua venire?. Toate astea au rămas în sama lui Dinu cântărețul de la strană. Poate că acesta n-a făcut chiar toate cele trebuitoare, ori, de bună samă, n-a avut harul preoțesc. Așa că, ziceau oamenii, s-a transformat Irimie în strigoi. Strigoi fiind îl visau des neamurile, vecinii, cei ce au făcut armata cu el, chiar și neamurile sale din îndepărtata Americă. Au trimis aceștia carte, care a ajuns în trei săptămâni. Întrebau dacă s-a întâmplat ceva cu Irimie că prea îl visează toți.
Despre Irimie, transformat în strigoi se vorbea tot mai mult prin sat. Ziceau oamenii, ce lucrau la o clacă de desfăcut cucuruz, că de strigoi nu se poate scăpa decât într-un singur fel. S-ăi înfipți în piept, noaptea la doisprezece, când iasă din mormânt, un furcoi. Numai așa oamenii care l-au cunoscut pe răposat vor fi lăsați în pace de acesta. Și sufletul lui va avea odihnă până la judecată de apoi.
Un tinerel, care a auzit ce vorbeau oamenii, a pus mâna pe furcoi și s-a îndreptat spre progadie. Luna tocmai ieșise dintr-un nor iar clopotul de la biserica sașilor a început a bate, anunțând miezul nopții. I s-a părut că se mișcă pământul de pe mormânt și parcă o umbră da să iasă. A strâns cu putere coada furcoiului și la împlântat în acea umbră. N-o de-acum, bade Irimie, nu vei mai ieșii și vei avea hodină veșnică. A încercat odată, apoi de două ori, să se ridice pentru a pleca. Dar nu putea. Ceva îl trăgea în jos. Acolo l-au găsit oamenii a doua zi stând în genunchi. Părul îi era alb. Alb de tot. Furcoiul era înfipt în mormânt dar era trecut și prin poalele cămeșii.
- Ce-i cu tine, Ioane, ce-ai pățit ?
N-a putut răspunde, amuțise. Și așa a rămas cu părul alb, și mut, până la adâncii bătrânețe.
Tot acolo, în capul satului, și-a făcut casă familia învățătorului Iordache. Veniseră în sat atunci, demult, după marele război, când oameni tineri au luptat, și mulți au murit, pentru drăguțu de împărat
Oamenii satului erau curioși. De unde or fi venit cei doi, dascălul și dăscălița? Că pe la ei, și nici prin alte sate, mai apropiate ori mai îndepărtate, nu auziseră un astfel de nume.
- Stați că vă spui io zise primarele Niculaie, că la mine la primărie, or venit întâi. De unde sunteți domniile voastre? i-am întrebat. De la Caracal mi-a răspuns el. La început am fost descumpănit. Poate n-am înțeles eu bine. Era vorba de un cal care cară ceva ? Numai după ce mi-am pus ochelarii, și am cetit prin hârtiile lor, mi-am dat seama că este un sat ori un oraș prin regat care se numește Caracal. De unde or fi scos regățenii ăștia astfel de nume ?
Sunt nume de pe la ei, interveni bătrânul Calboreanu. Nici pe la ei n-or fi nume de sate ca pe la noi: Călvasăr, Loamnăș, Sădinca ori Boarta, da sunt români.
- Așei, așei, zise a lui Șoroștineanu. Nu v-aduceți aminte cum or vrut ei, ungurii, să ne strice numele ? Ne-o pus nișe nume de care noi n-am mai auzit. Ianoș, Micloș, Pișta și altele ca acestea. Așa trebuia să ne scrie popa în catastifele lui, așa ne scria și ne striga la școală și în cătănie. Ăștia or vrut să ne ungurească cu orice preț.
- Apăi, măi copii, interveni Ion din Capul Satului, să știți de la mine că sunt om bătrân, nu va trece anul și o să bat suta, dacă ajută Dumnezeu. În tinerețele mele am umblat, mânând din urmă oile, împreună cu alți baci mai bătrâni, peste ape și munți de am ajuns într-un loc fain, cu iarnă blândă, de-i zâce Crâm. Până acolo, măi copii, cam tot românește se grăia. E drept unii mai repezit, alții mai molcom, dar românește. Am avut câștig bun pe acolo cu oile.
- Dar ei n-aveau oi?
- Ba aveau, dragii moșului, dar nu știau, ca noi, să se folosească de ele.
- Cum așa?
- De la oi luau doar lâna și carnea. Laptele era bun doar până se înțărcau mieii. Ai noștri știau, și i-au învățat și pe cei de acolo să facă brânză și unt. Și mult le-a mai plăcut