După plecarea Doriei celei Noi, sfârșitul toamnei și toată iarna mi le-am petrecut în singurătate, o singurătate mai grea decât aș fi crezut, și mai puțin creativă decât mi-aș fi dorit. Orice altceva făceam, în afara internetului, mi se părea inutil și dura mult prea mult, lăsam orice și fugeam la calculator, o tură pe net, apoi deschideam fișierele cu scrierile mele și reciteam ultimele pasaje, pe care, dacă aveam inspirație, dar asta se întâmpla destul de rar, le continuam, adăugam câteva rânduri, rareori trecând de o pagină.
Am sunat-o pe Doria cea Veche, evident că nu mi-a răspuns. Am sunat-o de trei ori, apoi am renunțat, știam lecția, nu mai avea rost, când tăcea, tăcea, nu mai aveam nicio șansă, singura soluție era timpul, trecerea lui s-ar fi putut să o determine să-mi răspundă după mai multe luni de zile la telefon, sau în scris. I-am scris și un mesaj, scurt, cât să afle că nu cred nimic din ceea ce mi s-a întâmplat cu Doria cea Nouă, să știe și că știam că este amestecată în mizeria asta.
”- Sărut mâna Doria… cea Veche și adevărată, să nu-mi spui că nu ai nici o legătură cu mascarada blondei ce-și spunea Doria, că oricum nu te cred. Nu am înțeles nimic din toată povestea, dar nu e singurul lucru neînțeles pentru mine. Cum aș putea, ce aș putea să înțeleg când o femeie străină îți fură identitatea cu acceptul tău, de fapt ți-o împrumută, îmi intră în pat, mă provoacă zi de zi cu prezența și negările ei, apoi, în final, dispare la fel de fără sens cum a apărut?”
Instinctiv i-am scris și de intrarea în pat, nu aveam o strategie, simțeam doar că e bine să-i scriu acest lucru, să-i amintesc, „în trecere”, că Doria cea Nouă mi-a intrat în pat. Voiam, cred, nu să o fac geloasă, speram într-o reacție, o reacție de orice fel, care să o scoată din tăcerea ei prelungită. M-am gândit și că s-ar putea să se simtă înșelată, trădată, după mărturisirea neîntreruptă a iubirii mele pentru ea, să-i spun, simplu, că femeia aceea frumoasă mi-a intrat în pat, am vrut să șterg, apoi mi-am spus că și o înjurătură, o negare de fapt, dat fiind eleganța ei în exprimare, tot ar fi mai bună decât tăcerea aceea inexpresivă și insuportabilă, ce mă chinuia de atâta vreme.
La sărbători și de anul nou nu mi-a răspuns la telefon și nici nu mi-a scris vreun mesaj. Tăcere absolută. Treptat, pe măsură ce mă obișnuiam cu absența ei, lucrul la carte mergea tot mai bine, astfel că, în ianuarie, am trimis textul unei edituri, care avea să-mi trimită un răspuns abia după două luni, mult prea târziu ca să-l mai iau în considerare. Încă înainte de răspunsul primei edituri, am mai trimis povestea altei edituri, care avea să-mi câștige interesul, și care avea să-mi ducă la bun sfârșit visul tipăririi primei mele cărți.
“Mar 9, 7:35:19 AM
Să te-nsoțească mereu, pe drumul Vieții, Prospețimea Primăverii și Belșugul de Lumină al Pomilor Înfloriți!...
La Mulți și Fericiți Ani, de Ziua Bărbatului!”
Acesta era modul ei, al Doriei celei Vechi, de a-mi aduce aminte că există undeva o ființă importantă pentru mine, mereu făcea la fel, îmi scria cu vreun prilej, un reper temporal fără vreo semnificație deosebită, oricum nu-mi scria niciodată, pur și simplu, să afle ce mai fac, cred că voia ca textele ei să pară aduceri aminte întâmplătoare, nu că i-ar fi fost tare dor de mine, doar așa, să nu uit.
Îi reușea foarte bine, mereu mă bucurau mesajele ei, redeveneam prieteni foarte buni, reluam lungile convorbiri telefonice, îmi povestea despre pașii făcuți în proiectele ei școlare, îi dădeam sfaturi pentru activitățile de sezon în livada ce o avea la țară, niciodată nu a vrut să-mi spună localitatea în care se găseau grădina și casa, aceeași manieră de a-mi ascunde orice element care, în accepțiunea ei, mi-ar fi permis să o identific, chiar să o găsesc.
Nu aveam dreptul să știu nimic despre femeia reală ce se ascundea în spatele Doriei celei Vechi, ea era, pur și simplu, Doria, nimic mai mult. Cum să accept la nesfârșit această stare de fapt, care bărbat ar fi acceptat să fie doar un interlocutor telefonic, un tele-terapeut, și asta vreme de mai bine de doi ani? Dorința mea de a o vedea se făcea simțită tot mai des în discuțiile zilnice, pe măsură ce eu sugeram noi variante de întâlnire reacțiile ei agresive se făceau simțite și ele tot mai des, răspunsurile seci, ostile, nefăcând decât să anunțe următoarea tăcere, dispariție pentru alte câteva luni de zile.