Plâng și rȃd peste orașul cu vitralii, împrejmuit de faleză, l-am ridicat singură în 15 ani, nu am avut nevoie de ingineri și manageri renumiți, de bănci și bani, distrug de fiecare dată ceva din el, doar pentru că îmi doresc o construcție fictională. Oamenii sunt din sticlă, catapultați îi trec prin toate timpurile, celor mai mulți le amestec genele, în favoarea sau în declinul lor, le scot inima, în locul ei fortific cu fire de catgut inima unui fetus avortat, a unui animal părăsit sau sălbatic și împuscat, ce atârnă, cumva, răzbunat, în pielea, hainele și accesoriile manechinilor, altora le schimb capul cu al unui robot de bucătărie încins, până la nebunie, pe alții îi pictez într-un poem, de la capăt, cu susul în jos. Le tai cu diamantul mâinile și picioarele ca niste șerpi crescuți până la cer, pe care nu-l recunosc. Le ofer copaci strămoșești de plantat într-un cimitir cu morminte neîngrijite sub urletul și plânsul câinilor. Le ofer cuiburi de albine și câmpuri înflorite dincolo de norii de oțel, copii ai străzii într-o locuință cu părinți adoptați, bunici uitați în azile, biblioteci infiltrate de liberalismul fascist, care își ucide autorii vechi și înviați de cititori, ca pe niste trupuri tranșate și vândute în restaurante și instituții antro și coprofage. Le ofer marea mult mai mai neagră și ramificată în guri de pubele colorate, ursi și mistreți ce plagiează omul, până la libertate, delfini străini în casa lor picurată sub ceasurile lui Dalli, mor. Le ofer neveste, mame minore și vedete, ce-și paietează cu proprii copii, viața ca tortul etajat, în nuanțe, stricat la cald. Lungă e seceta din promisiuni agroclimatologice, economico-politice, ploile vin prea mult și pleacă de tot din războiul orașului cu el însuși, războiul culturilor cu ADN și ARN împletite fals, în spitale moartea își predă cagula cel mai mult peste bolnavii singuri și faliți. Eu sparg deseori oamenii din sticlă, îi așez ca pe un mozaic amestecat și dezlipit la intrare, prea puțini interesați pun cap la cap fiecare bucată într-un puzzele, sau se șterg ca de un preș modern vrăjitoresc, se îneacă cu gust și miros de ocean. Câteodată mă tai adânc în oamenii din sticlă, sfărmându-mă, sunt fetiță într-o sanie pe derdeluș, în anul 1980, cad și mă rotesc pe burtă, într-un ursuleț polar, nu vreau să mă cojesc de el, mă scurg când vine primăvara, în pământ și-n râu, vara, pe plajă, în brațele tatălui meu, înot spre mal. Alerg în ploaia mai verde decât câmpul cultivat de țărani, alerg în picioarele goale sau pe bicicletă în satul în care am crescut om, aș fi vrut altfel, mă împiedic și aterizez ca o pasăre în corcoduș, dud, nuc și cireș, urc și cobor cu grijă pe crengi, pe scara unui arbore cu reincarnați fictiv.