Peretele nefiind vertical, în tot timpul alunecării am fost în contact cu stâncile, lovind cu fața mai multe denivelări, oprindu-mă la baza acestuia într-o poziție pe care aveam s-o conștientizez datorită celor câteva minute în care, în genunchi, cu gura plină de pământ, cu brațele răstignite și palmele zdrelite, am zăcut în disperare și umilință. Mă dureau genunchii, mă dureau brațele și, mai ales, mă durea fața. Stăteam cu ochii închiși judecându-mă cu maximă severitate pentru ușurința cu care m-am lăsat ademenit de o lucire, poate o nălucire. Mă usturau ochii, aveam pământ sub pleoape, i-am deschis încet, constatând slăbirea vederii, parcă priveam printr-un geam aburit, dincolo de sângele a cărui căldură o simțeam pe tâmpla și obrazul stâng. Înainte de a duce mâna la tâmplă știam deja că nu am ochelarii pe ochi, vedeam rău, de fapt cu ochiul drept vedeam doar lumini și umbre, cu stângul, zăream siluete fără contururi clare. Mă uram pentru ușurința adoptării deciziei de cățărare, în căutarea luminii, mă uram și pentru nerăbdarea de a porni excursia atât de târziu, cu fiecare clipă care trecea mă îngrozeam la gândul dificultății întoarcerii acasă, rănit și cu vederea mult diminuată, dacă nu-mi găseam ochelarii. Fără să mă ridic din genunchi, din teama de a nu-i strivi în eventualitatea în care ar fi fost aproape de mine, am pipăit cu palmele zona apropiată de corp, inclusiv micile suprafețe unde aveam să calc la ridicarea în picioare, am amețit când m-am ridicat, m-am lăsat din nou în genunchi, apropiindu-mi fruntea de pământ, într-o scurtă rugăciune, fierbinte și disperată. Mă temeam de cel mai mare rău, mi-am ridicat trunchiul de la pământ, pipăind cu palmele deschise, cu degetele răsfirate, fiecare porțiune de teren, extinzând suprafața cercetată centimetru cu centimetru. Îmi plimbam mâinile pe razele unui cerc cu diametru din ce în ce mai mare, pipăind mai ales spațiile dintre stâncile bătrâne, acoperite de vegetație. După vreo zece minute îmi pierdusem răbdarea și speranța, m-am gândit că poate au rămas agățați în timpul alunecării mele cu fața pe stânci, m-am ridicat încet, pipăind zidul, atât cât acopereau mâinile răstignite, nu am găsit nimic, am decis să merg mai departe, știam că mult mai ușor voi ajunge la drumul asfaltat decât înapoi, pe unde am venit, cu ochii închiși am revăzut din memorie lungimea traseului parcurs în condiții normale, îmi mai rămăsese cam un sfert din drum, porțiunea de sub zidul vertical. Nu-mi venea să plec, m-am lăsat în genunchi, în direcția de unde am venit, am reînceput cercetarea terenului, nu departe de zidul de piatră am găsit pomișorul înșelător de pe muchia balconului, de care uitasem cu totul în febra căutării ochelarilor. L-am pipăit cu emoție de la vârf spre rădăcină, am făcut mâna inel în jurul trunchiului și, aproape de rădăcină, fixat definitiv pe tulpina îngroșată, parțial încastrat în lemnul viu, am simțit, apoi am văzut, atât cât puteam să zăresc fără ochelari, emițătorul luminii magnifice, galben-albăstruie. O brățară masivă din metal galben, eram convins că este aur, cu o piatră rotundă, albastră, în mijloc, șlefuită cu grijă în mai multe fațete.
Am rezemat pomișorul de stânci, voiam să-mi caut ochelarii, m-am răzgândit, am încercat să ,,văd” starea lucrurilor cu degetele, niciodată nu mi-am folosit mai intens acest simț, pipăitul devenise calea mea de comunicare cu lumea, am înțeles că brățara era încastrată în lemnul pomișorului, cuțit nu aveam la mine, mi-am scos cureaua din pantaloni, acul cataramei m-a ajutat în dobândirea proprietății asupra brățării din aur cu piatră prețioasă. Fiind un metal moale, aurul s-a lăsat desprins din lemnul tânăr, am lărgit brățara, scoțând-o de pe trunchiul pomișorului, după ce am împins-o în sus, până ce deschiderea podoabei a fost mai mare decât grosimea trunchiului. Stăteam cu brățara în mână, am șters-o cu mâneca hainei, deși era perfectă în strălucirea-i magnifică, am apropiat-o de ochi, de fapt am sărutat-o, dintr-o convingere incipientă că m-am întâlnit cu istoria, amintindu-mi de comoara ascunsă într-o grotă, sau în mai multe, de către Doamna izgonitului Petru Rareș. Mi-am introdus mâna în superba podoabă, mi-ar fi plăcut să-i pot da podoabei destinația inițială, podoabă a mâinii, e drept că a mâinii unei femei, mă și gândeam la acele doamne care au mângâiat luciul metalului nobil cu încheietura delicată a mâinii. Am ascuns cu grijă brățara în buzunarul interior, de la piept, al hainei groase de toamnă, am verificat siguranța năsturelului, apoi, întorcându-mă spre cealaltă direcție, către obiectivul final, spre cetate, m-am așezat în genunchi, cercetând tactil o zonă de aproximativ un metru și jumătate de la baza zidului de stâncă, atât cât acopeream în târâșul încet, amestec de disperare cu speranță. I-am găsit, mi-am găsit ochelarii, parte din ochelari, ramele erau întregi, dar deformate, lentila stângă lipsea, nici nu am mai căutat-o, fiind sigur că nu aș fi găsit-o, lentila dreaptă, ceva mai mult de jumătate din ea, de fapt, atât mai era funcțional și util. Am încercat să-mi pun ochelarii, rama fiind strîmbă, nu stăteau după urechi, m-am gândit să-i îndrept, dar teama că ar sări și bucata de lentilă existentă m-a făcut să renunț. I-am ținut la ochi, o vreme, încercând să aleg traseul de deplasare către drumul asfaltat, după care i-am ascuns cu grijă în buzunar. Mergeam extrem de încet, împiedicându-mă și alunecând la fiecare pas, căderile de bolovani de toate mărimile, produse de sute de ani, îmi îngreunau nespus de mult înaintarea. Nu aveam altă variantă, într-o parte se ridica zidul de stâncă, iar în cealaltă era abruptul plin de stânci acoperite cu vegetație. Bănuiam, în baza observării anterioare a terenului, că atunci când peretele de stâncă se va termina, voi ajunge la platoul viitoarei mănăstiri, foarte aproape de ruinele cetății, ruine care nu mă mai interesau, atunci, decât ca punct de început al drumului asfaltat, pe care mă puteam întoarce acasă, chiar și noaptea. După fiecare zece-cincisprezece metri parcurși, îmi puneam ochelarii privind drumul și alegând traseul cel mai potrivit, pașii înceți și popasurile pentru alegerea căii, ducându-mă în seară, ceea ce-mi strecura în inimă o spaimă crescândă, pe măsură ce întunericul devenea tot mai puternic.
Într-un întuneric hâd și înspăimântător, ținând cont de locul din care mă chinuiam să ies la liman, am ajuns la capătul peretelui vertical de stânci, pașii, deși foarte mici și nesiguri încă, pe o pajiște înierbată, într-o ușurare completă a inimii mele suprasolicitate, s-au întâlnit cu drumul asfaltat.
- Mulțumesc, Doamne! am rostit cu voce înceată și cu lacrimi în ochi, privind în toate direcțiile, cu teamă de întuneric. Pentru a ajunge acasă, după socotelile mele în mai mult de două ore de mers, datorită nopții, trebuia să o iau în dreapta, când, deodată, în partea opusă, dar nu în lungul drumului ci ușor în spate, în pădure, nu foarte departe, am zărit o lumină. Fără nicio ezitare, ghidat doar de lumina vie pe care o zărisem, am intrat din nou în pădure, cu pași prea repezi ținând cont că am părăsit drumul asfaltat.
Lovindu-mă de copaci datorită concentrării privirii, și-așa în suferință, spre lumina pe care o zăream, am folosit jumătatea de ochelar voind să deslușesc ființele a căror mișcare o intuiam vag, personaje întrupate în umbre și lumini mișcătoare, cu forme de neînțeles. Neînțelegerea mea a sporit în clipa când imaginea mi s-a clarificat parțial prin ciobul de lentilă pe care-l mai aveam: un bărbat cu plete albe și bogate, căzute pe umeri, împingea cu mâinile un cerb, mutându-și palmele de pe fruntea acestuia pe coarnele mari ale impunătorului animal pe care-l îndepărta cu o anumită blândețe, fără ca această acțiune să stârnească din partea animalului, mai mult decât un muget scurt, însoțit de o ridicare semeață a capului, cu lăsarea pe spate a podoabei multianuale, muget care, declanșa într-o clipă de totală sincronizare, ridicarea spre mărețele coarne a privirilor și nărilor fremătânde ale celor patru capre care îl înconjurau, în partea opusă cerbului, pe bărbatul misterios.
Cu teamă și curiozitate, într-o uimire totală, am mai făcut câțiva pași, și, într-o clipă au dispărut toate animalele, mă simțiseră, m-am oprit privindu-l, prin ciob, pe bătrânul care nu mă vedea în întunericul pădurii, căutând cu privirea în toate direcțiile.
- Bună searaaa! am strigat, ieșind de după copac și întărind salutul verbal cu mișcări ale mâinii, - Om bun, am doar gânduri curate!, i-am strigat mai departe, disperarea situației în care mă aflam învingându-mi frica, în vreme ce bătrânul mă descoperise, stând pe loc și privind în direcția mea.
Mă apropiam cu pași înceți, lumina felinarului atârnat la colțul casei mici de lemn permițându-mi să zăresc, din ce în ce mai bine, drumul și locul de care mă apropiam. În plină pădure cu arbori seculari, pe un loc neted, într-o poieniță ce găzduia o casă mică de bârne, lucrată cu grijăși o bătătură ceva mai mare decât casa cu cel mult două încăperi, intra un drum lateral care venea dinspre platoul aflat la poalele cetății. Scrutând întunericul greu al pădurii, priveam intens, așteptându-mă, ca urmare a scenei ireale observate mai înainte, să deslușesc ochii cerbului și ai caprelor din suită.
- Doamne, Dumnezeule, omule, cum te-ai rătăcit pe aici, în plină noapte? a rostit cu voce ușor nesigură, care trăda surprindere, poate spaimă. Te-au atacat fiarele pădurii, sau cine ți-a făcut răul ce-l dovedește chipul tău? Vino, apropie-te în lumină!
- Nu e nimeni vinovat, i-am răspuns eu spășit, doar propria-mi nesăbuință m-a adus aici, dar nu e atât de rău, mai mult pare, e bine că am ajuns la lumină.
A așteptat până ce am ajuns în fața lui, m-a privit cu atenție, apoi, fără să spună nimic, a intrat în casă, revenind cu o găleată în mâna dreaptă și un săpun folosit, în stânga. A turnat apa care mai era în găleată într-un lighean gol așezat pe un suport special din oțel aflat la marginea poeniței, acolo unde avea și closetul, după cum observasem în minutele de când eram oaspetele casei.
- Spală-ți sângele de pe față, să vedem ce-i sub el!
Mi-am spălat palmele cu săpun, mi-am săpunit din nou mâinile atingându-mi cu grijă fața, usturimea ce o simțeam trăda răni deschise, mi-am clătit obrajii, apoi palmele, scuturând mâinile după ce le-am trecut peste față, de sus în jos, să îndepărtez apa rămasă după clătire, atunci omul pădurii tocmai ieșea din casă cu un ștergar curat în mână, pe care mi l-a întins, privindu-mă insistent.
- Șterge-te, dar nu freca prea tare, atinge-ți doar obrajii, și fruntea mai ales.
O singură atingere, o apăsare puternică a ștergarului gros și aspru, o atingere cât toate întâmplările după-amiezii, urmată de câteva întrebări: ce face acest om aici și de ce mi-a ieșit în cale, de ce nu am luat-o spre dreapta, pe drumul către casă, și m-am întors către lumina felinarului atârnat la colțul casei de lemn, la ce să mă aștept de la bărbatul ciudat, îmblânzitorul de cerbi?
- M-am cățărat pe stânci și am alunecat, așa m-am lovit, voiam să ajung mai sus, pe balconul de sub zidul de piatră…
- Voiai să vezi lumea de sus, de la balcon? Locuiești în sat?
- Da, abia ce mi-am terminat căsuța.
- Aaaa, tu ești bărbatul ciudat care și-a făcut casă în satul din care toți ar vrea să plece…
- Asta spun sătenii despre mine?
- Da, și mai spun că ești cu nasul pe sus, nu prea vorbești cu ei, nu-i cauți…
- Poate au dreptate, dar nici ei nu prea m-au căutat de când viețuiesc în satul lor.
- Nu e bine… caută-i de acum încolo, așa te vor căuta și ei. Ce faci noaptea printre stânci?
- Am pornit de cu ziuă, dacă nu aș fi căzut spărgându-mi ochelarii, eram ajuns acasă pe lumină, am vrut să mă cațăr pe balcon și am alunecat, lovindu-mă, dar, mai ales spargerea ochelarilor m-a încurcat teribil. I-am găsit cu greu, mai am doar o jumătate de lentilă. Am ieșit în cele din urmă la drumul asfaltat, aproape orbește, am zărit lumina felinarului și m-am îndreptat încoace. Vă mulțumesc pentru ajutor, și tare bine mi-ar prinde o lanternă, dacă ați avea, mâine dimineață v-aș înapoia-o. Fără ochelari, pe întunericul ăsta… îmi va fi tare greu.
- Despre ce balcon vorbești? m-aîntrebat privindu-mă atent.
- Așa i-am spus platformei aceleia de stâncă de la baza peretelui vertical.
- Aaa, știu despre ce vorbești, eu îi spun prispă, de ce ai vrut să te urci acolo.
- Mi se pare stranie existența acelui mini platou orizontal la patru metri înălțime, voiam să stau cu tălpile pe el, să privesc pădurea din vale și vatra satului. Când am pornit din sat se vedea zidul în întregime, așa că și invers trebuia să fie valabil. Nu am reușit, dar voi încerca altădată.
- Îmi pare rău, nu am lanternă, doar lămpașul ăsta ce atârnă ți-l pot da, îl folosesc noaptea prin curte, îl umplem cu petrol și luminează foarte bine. Așază-te aici! mi-a spus, arătându-mi un scaun cu spătar.
- Pentru ce? l-am întrebat nedumerit.
- Vei vedea, vei vedea mai bine, nu durează decât câteva clipe.
M-am așezat, eram cu spatele la casă, cu fața către pădure, a trecut în spatele meu, și i-am simțit mâinile aspre pornind simetric, de pe gât în sus, prin spatele urechilor, cu mișcări întrerupte și nu foarte apăsate. A repetat aceleași mișcări spunându-mi să mai stau câteva minute așezat, să nu mă ridic încă. În acest timp a intrat în casă unde a aprins becul, apoi a stins felinarul de afară, i-a umplut rezervorul cu petrol, turnând cu grijă dintr-un flacon de plastic de câțiva litri, l-a închis din nou, după ce a aprins feștila.
- Ai o brichetă, sau chibrituri, în caz că se stinge? De obicei nu se întâmplă, dar, în mișcare… ar fi bine să ai.
- Nu am nici brichetă nici chibrituri.
A intrat în casă și mi-a adus o cutie de chibrituri, i-am mulțumit, am apucat mânerul de sârmă al felinarului, aruncând o privire grăbită prin fereastra camerei luminate, reușind să zăresc o sobă într-un colț și o icoană mare pe perete.
- Mâine dimineață vă restitui felinarul, vă mulțumesc pentru tot, noapte bună!
- Mergi cu Dumnezeu!