Mă întorceam de la prăvălie cu o pâine în mână și cu 41° la umbră. Era joi și nu o voi uita niciodată. La colțul blocului a oprit o mașină lângă mine, șoferița a coborât geamul și m-a întrebat unde e Lidl. Peste exact nouăsprezece minute o săpuneam la mine în duș iar peste alte opt o iubeam pe covor în cel mai frumos mod cu putință, fără declarații și fără menajamente, două animale în călduri alergând către plăcerea cea mai simplă. Am repetat galopul de alte două ori și ne-a prins asfințitul. Atunci mi-a spus că o cheamă Violeta și că ar vrea să găsească deschis la Lidl. Probabil a găsit și i-au plăcut produsele pentru că s-a întors să cumpere de acolo în fiecare zi din următoarele șaizeci, cu prealabilă trecere pe la mine. În cea de-a șaizeci și una nu a mai apărut. Am coborât să o caut în magazin. Nu era. Am așteptat-o zi de zi până s-a făcut septembrie și nu mi-a fost dat s-o mai văd până în această dimineață, în parc. Împingea un cărucior. M-am oprit lângă ea, nu am schimbat nicio vorbă. M-am aplecat asupra fetiței din cărucior. Era frumoasă, avea ochii verzi ai mamei mele și nu am vrut știu cum o cheamă. Violeta s-a întins la gâtul meu și m-a sărutat. Parcă avea o lacrimă în colțul unui ochi dar nu sunt sigur. Am urmărit-o cu privirea până la marele bulevard. Un domn mare și gras a ajutat-o să urce căruciorul într-un Mercedes cât o șalupă și apoi i-a deschis ușa să se urce cu fetița în brațe. Parcă să zic că mi-a făcut cu mâna de la geam dar nu sunt sigur, iar viața continuă să fie o șaradă.