agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 160 .



Din secolul trecut
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2024-09-01  |     | 



Se afla acolo în Târgul Verzelor, în acea zi istorică, și Nuțu. A ascultat alături de noii săi colegi, fără a-i zbura gândul aiurea, cuvântările unor bărbați îmbrăcați în negru și a unor femei cu haine și baticuri cernite. Cei mai mulți citeau de pe hârtie, unii mai cursiv, alții mai silabisind, în fața microfonului. De câteva ori s-au auzit amplificate de difuzoare câte un suspin, ori vreun un hohot de plâns înăbușit. Tocmai vorbea o tânără, căreia cei mai apropiați de tribună îi vedeau ochii înlăcrimați, când, deodată, s-a lăsat o liniște deplină. Fetei i se vedea gura mișcând, dar vocea îi pierise. Probabil, microfonul a fost închis sau se luase curentul. Peste această imagine a început să se reverse, la început timid, apoi din ce în ce mai tare, sunet de sirenă. Gara fiind aproape, își făcură prezența și țipetele scoase de câteva locomotive. Cei cu auzul mai fin puteau auzi și dangătul clopotelor de la biserica catolică din Piața mare, poate și a celor de la catedrala ortodoxă. Piața roșie, Krasnaia Ploșceadi, cu mausoleul lui Lenin și Turnul Spaski, văzută de atâtea ori în jurnalele cinematografice, îi părea atât de aproape. Își ridică ochii din pământ și văzu poza tovarășului Stalin între steagurile roșii de care erau prinse bentițe negre. Ochii i se împăienjeniră, pe obraji simți două firișoare de căldură care alunecau spre bărbie. Când acestea erau gata să se unească, începu să se scotocească prin buzunare până găsi batista cu care își șterse lacrimile. Ca el, mulți își frecau ochii cu batista ori numai cu dosul palmelor.
Încet, încet celor tineri parcă le mai trecuse supărarea. Mai apăreau prin ziare știri despre părerile de rău ale oamenilor după Marele conducător. Pe prima din cele patru pagini ale Scânteii scria într-una din zilele acelei primăveri: Stalin, Stalin s-a stins!/ Năprasnica știre/ Dete fără de milă planetei ocol/ Ca sub vânt de uragan întreaga omenire/ a gemut frunți plecând de la pol până pol. Multora dintre cei mai în vârstă n-au avut ce păreri de rău a le trece. Păreau că n-au suferit deloc, că nici n-au fost supărați. Uite, când Nolică a scos, ca de obicei, la informarea politică, multe tăieturi de ziar și a citit despre boala tovarășului Stalin, lui Mitică, așa-i spuneau ei domnului diriginte, parcă îi străluceau ochii ca atunci când asculta o glumă bună fără a i se mișca însă nicio cută a feței. Destul de indiferenți de marea veste păreau a fi și țăranii din târgul săptămânal din Piața Mică atunci când a fost trimis de acasă să cumpere un litru de lapte. Vezi să cumperi tot de la Marichen din Gușterița că doar acum o cunoști. Nici mama sa n-a dat o importanță deosebită faptului. A auzit-o de câteva ori oftând prin bucătărie, dar, când s-a dus s-o consoleze, aceasta privea la perechea lui de pantofi cu tocurile scâlciate. Doar el, seara înainte de a se culca, se mai gândea la marele om. Avea o carte, nu prea groasă, în care erau slăvite faptele eroului dus dintre cei vii. Îi plăcea să citească. Și avea ce: drag Stalin, viteaz călit/ mândră luptă ai pornit / cum au dus-o numa`n basme / feți frumoși cu zmei și iasme ori: știi tu, falnice Staline/ că în cumpăna de bine/ tot pământul e cu tine,/ tu pipa păcii fumezi/ iar spre licărul de foc/ mic luceferel de jar/ păcii lumii îndreptar/ vin aprinși de-al vieții crez/ păcii lumii îndreptar/ neamuri cât pe glob n-au loc/ păcii zid și meterez.
- Dar ce tot citești acolo, Nuțule?
- Versuri de A. Toma. Nici nu știi ce frumos sunt scrise.
- Dă să văd.
A răsfoit Victoria cartea, s-a oprit mai mult asupra unor pagini, n-a zis nimic, apoi i-a înapoiat-o.
În seara celei de a doua zi, după cină, a scos din nelipsita plasă, care o însoțea mereu, o carte învelită în ziar. Titlul l-a atras din prima clipă. "Ziarul unui pierde vară". A rămas surprins când și-a dat seama că înăuntru ei nu-i povestea unui leneș, care, la fel ca și greierul, va avea de suferit în iarna ce va veni, ci versuri. În câteva zile pe nesimțite, fără să-și dea seama cum, știa o mulțime de poezii. Domnul Gălătescu, profesorul de Limba română, a rămas și el surprins când a întrebat dacă știe cineva vreo poezie de Coșbuc și el a ridicat mâna recitând cu o intonație fără greș „Moartea lui Gelu.” Colegii, care l-a început se cam foiau, după câteva clipe au început să fie atenți, unii punând-și chiar capul pe bancă, uitând cu totul de această interdicție. Nici profesorul nu le-a avut grija cum o făcea de obicei. Stătea cu mâinile încrucișate și asculta la fel de atent. După ce s-a lăsat liniștea, din răspunsurile pe care a trebuit să le dea profesorului, au aflat cu toții despre Cezar, calul bunicului, despre inteligența lui, despre felul în care l-a ajutat pe bunic atunci când și-a rupt piciorul în via din Lunca cea frumoasă, despre trapul lui apăsat, fără a fi îndemnat de bici, între două sate nu ca alții, să facă pagubă prin holde ori prin lucerne. Erau atenți mai ales cei patru băieți de la țară ce au intrat la liceu cu o notă destul de mare. Pe trei îi chema Ion, pe celălalt Ilie. Ca să-i deosebească pe Ioni celui mai înalt i-au zis Ion, unul mai pirpiriu trebuia să răspundă la numele de Ionuț, iar celui bondoc i s-a zis Nelu. La început, la examenul de admitere, apoi în prima zi de școală toți patru au venit îmbrăcați de sărbătoare, în costume populare, românești, ziceau ei. Ionuț, Nelu și Ilie, după câteva zile, erau îmbrăcați altfel, dar tot cu pantaloni de pănură și cu haină croită în casă din pânză țesută în patru ițe tot acolo. Le țineau de cald acele haine, nu ca lodenele celor mai mulți, care de mult aveau pânza rărită, mai ales pe la mijloc, pe unde-și țineau geanta-mapă sub braț cu mâna vârâtă în buzunar.
Întruna din zile l-a oprit Mitică, dirigintele, pe Ion.
- Când mai vine mamă-ta pe la Sibiu, să mă caute la școală.
Și l-a căutat în prima zi de luni. A venit cu RATA dis-de-dimineață. A așteptat mai bine de o oră pe scările școlii până când Lița Ană a deschis ușa de la intrare și apoi încă aproape un ceas pe coridor, dar a avut noroc, primul profesor intrat a fost dirigintele.
- Vai de mine, o fi făcut ceva rău Ion al meu, de m-ați chemat?_
- N-a făcut, leliță, nici un rău. Îi băiat bun și ascultător. Învață repede ori ce lecție, oricât de grea ar fi. Știu că ești necăjită și numai singură îi porți grija. Dar îți spun, spre binele lui, îmbracă-l și dumneata așa cum sunt pe aici toți copiii. Unii au început să râdă de hainele lui. Și apoi nici nu se potrivește chipiul la hainele românești. Nici numărul, ce obligatoriu trebuie să-l poarte pe braț, nu-și găsește locul pe cămeșe ori pe laibăr.
- Da, domnule diriginte, aveți dreptate Și eu m-am gândit, să fie îmbrăcat ca toți feciorii de seama sa de pe aici
Nu i-a mai spus că ea în toată săptămâna îi spăla un rând de haine timp în care el umbla în celălalt rând. În fiecare luni din săptămână, cobora dintre munții Poienii în Sibiu cu ceva de-ale mâncării, dar și cu hainele de primenit feciorul. Lunea viitoare n-ar fi venit că duminecă trebuia să urce, ca în fiecare toamnă, pe calea Vlașinilor până între niște râpe ale muntelui unde era îngropat celălalt Ion din viața ei, tatăl copilului Acolo și-a găsit sfârșitul tăind un brad care a căzut pe el. Ãsta mic nici nu împlinise încă anul. L-a lăsat în grija vecinelor și a urcat însoțită de cel ce-i adusese vestea până la cel căzut. L-a mai găsit încă în viață răsuflând greu. I-a pus capul pe mâna ei și a mai putut auzi ultimele lui cuvinte: Să ai grije de Ionul nostru. Nu s-a gândit la repezeală când a plecat de acasă să-și pună în buzunarul sfetărului o lumânare și o cutie de chibrituri așa că a stat, împreună cu el, toată noaptea pe întuneric. Acolo i-au găsit dimineața neamurile, acolo cu mare greutate au urcat copârșeul, dar n-au mai putut să-l scoată. Pe potecuța îngustă n-ar fi putut trece decât un singur om, așa că l-au îngropat tot acolo, cu gândul ca după șapte ani să-l aducă în sat lângă părinții lui.
Dar acum trebuie să se gândească la hainele copilului. Unchiul lui, învățător în sat, știe ea, mai are în ladă haine de când era june și învăța și el la școala normală din Sibiu. O va ruga pe cumnata Soriță să i le dea și, dacă va fi nevoie, le va modifica pe măsură tot ea, că are mașină de cusut. Da, dar până atunci să râdă ceilalți de copilul ei? Nu, nu se poate. I-a venit un gând. Bine că luase banii pe care i-a strâns pentru pomenirea răposatului la ea. Îi va cumpăra lui Ion un trenci așa cum aveau unii domni de pe la ei, o haină și pantaloni pe măsură, de la o șatră din Piața mică. Avea și câteva cămeși destul de bune pe care le purta pe sub hainele cele românești. Și celălalt Ion din munte va fi mulțămit și o va aștepta oricât cu pomenirea

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!