agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-09-25 | | Stau cu prietenul meu Radu la umbra bătrânului castan a cărui coroană regală protejează terasa de la localul Cristinei și sorbim alene berea din halbele reci, aburite. - Am auzit că ai făcut pe șoferul de taxi toată vacanța de vară, începe amicul meu, zâmbind și mai sorbind o înghițitură din halba încărcată de picături reci. - Păi, ce era să fac? Luasem salariul meu de profesor pe la începutul lui iulie pentru toată vacanța, dar, plin de datorii cum mă știi, nu puteam conta pe el până în octombrie la următorul salariu. Trebuia să-mi găsesc un job pe undeva, dar neștiind eu să fac prea multe meserii în viața asta, am acceptat propunerea unui amic să lucrez două luni șofer la firma lui de taxi. - Și cum a fost experiența ta de taximetrist? - A fost una chiar interesantă. E distractiv într-un fel să te plimbi toată ziua cu mașina altuia și pe motorina lui, mai un bacșiș, mai vezi lume fel de fel, experiențe diverse, unele mai neplăcute, dar unele de neuitat. - Zi-mi una mai specială de care-ți aduci aminte. Din câte peripeții am trăit ca șofer de taxi îmi vine instantaneu în minte una care m-a marcat pentru toată viața. - Păi, au fost multe, dar una a fost într-adevăr de poveste... Eram în cursă de mai multe ore, „zi de vară până-n seară” cum se zice, zăceam toropit de căldură într-o parcare, moțăind la volan, când aud în stație: - O mașină pe Plopișului la numărul 37... Deși eram liber, nu prea aveam chef să urc dealul dinafara orașului până pe Plopișului, știind bine că la întoarcere n-aveam șansa vreunui client. Dar ceva m-a determinat să răspund mecanic: - În maxim zece minute urc eu până acolo... Preiau astfel comanda, ambalez motorul și pornesc pe drumul de coastă ce urcă spre grupul de case din Plopiș. Găsesc numărul cu pricina. O casă veche, dărăpănată, cu o poartă de lemn stând într-o rână, dar în fața porții nimeni. Claxonez o dată, de două ori... nici țipenie. Abia la al treilea semnal în ușa casei apare, ca o fantomă, silueta unui bătrân înalt și adus de spate, sprijinit într-un baston, cu părul alb, netuns de multă vreme și barba nerasă. - Hei, nenea! Hai, mai iute, că timpul costă bani! Omul zâmbește larg, cu gura știrbă. - Nu-ți face matale griji, domnu’ șofer! Bani am. Doar sănătate și viață nu prea mai am. Sunt pe terminate. Aștept pe Doamna în Negru să vină să mă ia în marea călătorie. Și râde iar cu dinții rari, îngălbeniți. Cămașa cu nasturi lipsă îi dezvelește părul albit de pe piept, iar pantalonii îi atârnă mult sub burtă, îngrămădiți peste papucii de casă, tociți și ei de vreme. - Ei, să mai lăsăm poveștile! Hai să te duc unde dorești. Ori vrei să vin să te ajut până la mașină? - Până acolo vin eu singur. Și pornește, clătinându-se la fiecare pas, lăsându-se cu toată greutatea în bastonul masiv de lemn. Îmi întinde mâna: - Ion mă cheamă. Ion Pop. - Virgil. Virgil Lemnaru, răspuns eu. Îl ajut să se așeze pe banchetă, cu bastonul la picioare. - Și unde avem de mers? - Mai sus cu vreo trei kilometri, la Măria mea, pe Stejăriș. - Și cum recunosc casa? - Îți spun eu când ajungem. E-o casă cam ca a mea, dar cu un pridvor cu flori și cu o poartă verde de lemn în față. La numărul 13. Se lasă apoi un moment de tăcere. - Off, Mărie, Mărie! începe el ca pentru sine. Te duci și tu, mă duc și eu, ne ducem toți... Simt că omul ar vrea să se destăinuie, dar nu-l provoc, îl las să se descarce în voia lui. - Măria a fost marea mea dragoste din tinerețe. Cât ne mai iubeam, Doamne, câtu-i de mare Stejărișul! Apoi am plecat în armată, doi ani la marină. Maria mi-a scris o vreme, eu nu i-am răspuns la scrisori, că nu-mi place să scriu, iar când am venit din armată am găsit-o măritată, eu m-am însurat cu altă fată și uite-așa ne-a trecut viața. Când am rămas amândoi văduvi, era prea târziu să mai fim împreună, ne-am dus fiecare crucea la casa lui, în singurătate, cu copiii plecați în lumea largă, de nu-i mai vedem cu anii. Acum suntem amândoi pe ducă. A trecut pe la mine mai deunăzi vecina ei, Florica, ea a sunat și la taxi că eu n-am telefon, și mi-a zis că Măria nu mai are mult de trăit, dacă pot, să trec pe la ea. Doar s-o văd, că altceva, cu ce o mai pot eu ajuta? Nu mă mai pot ajuta nici pe mine, zilele-mi sunt numărate... Îi văd chipul livid și ridat în oglindă, cu lacrimi lucind pe obraji. Între timp ajungem pe Ștejărișului. Deja văd casa cu cerdac și poartă verde. - Ia, uite, acolo e casa, la poarta verde de scânduri și cu pridvorul plin de flori. Tare dragi i-au mai fost florile în viața ei... Opresc în fața porții și-l ajut pe nea Ion să coboare. Apucă voinicește bastonul și cu forțe nebănuite traversează curtea plină de bălării, apoi, opintindu-se, urcă în cerdacul cu flori. Eu rămân în curte să-l aștept, dar el insistă să intrăm împreună. Urc și eu în cerdacul care scârțâie sub greutatea noastră, deschidem ușa la casă și o vedem pe Maria întinsă în patul înalt cu multe perne în jur, cu chipul palid și cearcăne vineții la ochi, cu părul alb nepieptănat și mâinile zbârcite peste plapuma roasă. - Tu ești, Ioane? se aude glasul stins dintre perne. Ori visez... - Eu sunt, Mărie, nu visezi. Am venit să te văd. - Tare mă bucur să te văd, Ioane, când nu mai credeam că ne vedem în lumea asta. - Și eu mă bucur, Mărie. Nea Ion se apleacă, o sărută pe păr, pe frunte, pe obraji, pe buzele vineții, apoi se lasă pe un scăunel lângă pat și-i ia mâinile slabe și reci în mâinile lui. Se privesc așa îndelung, în tăcere, de parcă nu mai au ce să-și spună, doar ochii lor povestesc pe neauzite. Despre ce, doar ei știu. - Așa mi-aș dori să murim, amândoi deodată, zice nea Ion într-un târziu. Dar nu e cum vrem noi, ci numai cum o vrea Dumnezeu. Maria ține ochii închiși și respiră rar, parcă ațipită. Apoi îi deschide mari, cu o strălucire stranie. - Te-am iubit toată viața, Ioane! - Și eu, Mărie, dar așa a fost să fie... Acum s-a făcut târziu pentru noi, drum bun, Mărie... - Drum bun, Ioane, și ție... Bătrânul lasă încet mâinile femeii pe plapumă, se ridică de pe scăunel, își lipește obrazul de obrazul ei și stau așa o vreme, nemișcați și tăcuți. - Cred că e ultima noastră întâlnire aici, pe pământ. Rămâi cu bine, Mărie... - Cu bine, Ioane. Apoi se întoarce spre mine: - Hai, domnu’ șofer, să mergem la casa noastră. Bătrânul pornește înainte, șchiopătând parcă mai tare ca la-nceput, tăcut, cu privirea în pământ. Îl ajut să urce în mașină și pornim la vale într-o tăcere deplină. Ajunși în fața casei lui, nea Ion scoate din sân un teanc de bani și mi-i întinde. - Ia-ți de-aici plata, cât face drumul... Îmi iau plata pentru cursă și-i înapoiez omului teancul de bancnote. - Și asta pe deasupra, adaugă el și-mi întinde încă o sută. - Mulțumesc! - Să fii sănătos! Mulțumesc și eu că m-ai ajutat. Nea Ion îmi strânge mâna îndelung, parcă mai mult decât ar fi normal între doi necunoscuți. - Să ai noroc în dragoste! Mai mult decât am avut eu. Deși, până la urmă, tot acolo ajungem... Apoi se întoarce și pornește spre poartă. Din cadrul ei îmi mai face un semn de adio cu mâna. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să am lacrimi în ochi după ce am dus un client, dar de data asta abia văd drumul de lacrimi. Cobor în oraș cu inima grea și cu această amintire pe care n-o pot uita... O vreme tăcem amândoi. Între timp halbele noastre s-au golit. - Ce poveste, demnă de un film, zice Radu, vădit emoționat. Să mai cerem o bere Cristinei. - Nu. Nu mai simt nevoia să beau. S-o lăsăm pe altădată. Hai, la revedere! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate