- Poate, dar eu aveam elementele predestinării, devenind conștient de semnificația lor. Înainte cu o lună de dezastrul produs prin denunțul făcut de fosta mea soție, de fapt actuala, că nu suntem divorțați nici azi, am primit o lucrare în satul natal, primarul îmi dădea tot ce putea oferi primăria, trebuia să demolez o biserică veche, de fapt să demontez, grindă cu grindă bisericuța veche de peste cinci sute de ani, salvată de la dezastru datorită lucrărilor periodice de refacere a acoperișului, să o reconstruiesc într-un ansamblu de patru case, nu la fel de vechi, realizînd un fel de muzeu, urmând să ridic în locul ei un monument închinat eroilor satului, prezența bisericuței sărăcăcioase dăunând ansamblului modern care includea primăria nouă, căminul cultural, poliția, remiza de pompieri mai la margine, școala generală renovată complet și un sediu de bancă. De obicei, la alte lucrări nu stăteam mereu cu oamenii, atunci am stat tot timpul cu ei, voiam să lucreze cu grijă, lemnul era măcinat de timp şi trebuia lucrat cu mare atenţie, știam bisericuța din primii ani când am văzut lumina zilei până la plecarea la Bacău, apoi la Iași, la școală. Desfăceam grindă cu grindă, le numerotam cu vopsea pe partea inferioară şi pe cea superioară, astfel încât remontarea să fie o succesiune de numere de la ultimul la unu, eu personal făceam pe loc un desen în care figuram fiecare element demontat, totul mergea foarte bine, mă felicitam pentru metoda inventată, eram fericit la gândul remontării bisericuței în noul amplasament, am ajuns la fundația din piatră de râu, grosimea ei varia de la o jumătate de metru până la peste un metru, în zona stâlpilor ce străjuiau ușa principală. Dizlocam fiecare piatră din fundație, aici treburile erau mai complicate, trebuia să utilizăm piatra veche, dar refacerea urmând a se realiza cu ajutorul betonului care ar fi trebuit să înglobeze lespezile vechi. Mergeam cu demolarea simultană a celor doi stâlpi, și, într-o clipă a-nceput împlinirea destinului meu. Interiorul stâlpului din dreapta era gol, avea o cavitate zidită de jur împrejur, uscată și nu cu mult mai mare decât cutia de metal gros înzidită în locul a două sau trei pietre de râu. Șansa mea a fost să descopăr cutia într-o duminică, lucrarea asta mă absorbea cu totul, mă plimbam pe pardoseala veche, căptușită tot cu piatră de râu, mi s-a părut ciudată forma perfect dreptunghiulară a pietrei din stâlpul din dreapta și culoarea diferită cu o nuanță de restul pietrelor, am suflat praful ce acoperea cutia, am șters obiectul cu mâna, înțelegând ce am găsit de fapt. Cu o daltă folosită de muncitori am îndepărtat repede pietrele din jurul cutiei, care și ele erau mai mici și mai ușor de manevrat, am luat cutia grea în brațe ducând-o în mașina personală. Credeam atunci că voi găsi bani de aur în cutie, după cât de bine a fost ascunsă. Intuind că va fi destul de complicată deschiderea, m-am întors în oraș, la sediul firmei, doar paznicul era la datorie, m-am încuiat în birou, după ce pe drum am cumpărat o sacoșă rezistentă în care să transport cutia, care avea ceva peste șapte kilograme. Am șters caseta cu o cârpă umedă, încercând să dezleg misterul. Nu avea niciun sistem exterior de închidere, părea turnată, privind cu atenție într-o lumină puternică am sesizat o linie de separație neregulată între două semicasete, una mai mare, mai adâncăși un capac mai mic. Am spart lama unui cuțit de vânătoare pe care-l aveam în birou, încercând să despart cele două componente ale cutiei, am adus un bonfaier din atelierul mecanic, voind să tai caseta pe linia despărțitoare, s-a tocit pânza fierăstrăului și nu reușisem să fac decât o zgârietură pe o latură mică, am coborât cu sacoșa în atelier, i-am interzis paznicului să vină cu mine, am prins cutia într-o menghină și abia așa am reușit, cu un flex electric, să deschid cutia din otel. Aveam să înțeleg și tehnologia folosită în urmă cu cinci sute de ani, un fierar priceput a bătut cele două componente ale casetei, una adâncă, în care au fost așezate hărțile și un capac forjat, bătut la cald, după protejarea conținutului cu o placă de fier bătută și ea forțat în interiorul casetei de bază. Practic s-a creat o cavitate absolut etanșă, de nepătruns, nici pentru umezeală nici pentru aer. Adăpostul hărților avea pereții neprelucrați, în contradicție cu finețea pereților exteriori, dar în schimb erau curați, de parcă ieri ar fi fost închisă cutia. Finețea exterioară a cutiei metalice cred că a fost obținută după asamblarea prin presarea capacului, în urma șlefuirii cu pietre plane, abrazive, care se găsesc din belșug în orice albie de râu. Starea perfectă a celor trei hărți identice, de mici dimensiuni, una imprimată în piele și vopsită în aur, alta pe hârtie groasă filigranată cu bourul moldovean, scrisă cu vopsea roșie, și una pe un pergament de mare finețe, realizată cu vopsea neagră, dovedeau absența aerului în interior, menținerea unei atmosfere inerte, neschimbată vreme de cinci sute de ani. Toate cele trei materiale și-au schimbat culoarea în prima jumătate de oră după ce le-am scos la lumină, credeam că dispare orice urmă, m-am gândit chiar la un blestem, am copiat harta de pe varianta pe hârtie, care permitea transpunerea cu ușurință prin suprapunerea unei coli transparente. Mă uitam dezamăgit, aproape năuc la cele trei desene, un turn de cetate figurat prin două creneluri între trei turnuleţe, apoi un traseu cu sensul de parcurgere indicat prin săgeți marcate pe linia principală, și alte câteva linii curbe sau cercuri, pe care nu le-am înțeles atunci, nici n-aş fi avut cum să le înțeleg, dar pe care, aveam să le deslușesc după câțiva ani. Am încuiat hărţile și caseta în seiful din biroul meu, apoi, după o vreme, le-am luat și le-am ascuns în casă, de fapt în curte, în zona anexelor, într-o ascunzătoare în care aveam sume mari în diverse valute, și care era atât de sigură încât nu putea fi descoperită în niciun chip, și nici nu a fost, nici măcar de către ofițerii care mi-au percheziționat casa după denunțul consoartei. Într-o dumincă în care am rămas singur acasă, am scos hârtile și le-am studiat mai atent, am luat în seamă un text scris pe cele două variante, pe hârtie și pe pergament, textul în slavonă nedezlegându-mi întrebările ivite la prima vizualizare a hărților, din simplul fapt că nu-l înțelegeam pe deplin. Din câtă chirilică știam am înțeles că este vorba de cetatea Ciceului și de Petru Rareș. ,,Io Petru Rareș Domnul Moldovei și Elena Doamna în cetatea Ciceului la anul 1540” era mesajul simplu, deslușit mie pe deplin, de părintele Vlad, parohul satului, fost coleg de școală din clasa I-a până într-a XII – a, căruia i-am dus spre dezlegare, o copie completă a textului. Studiind, împreună cu părintele istoria perioadei din viața voievodului Petru Rareș am dedus că harta a fost întocmită în Cetatea Ciceului, în anul 1540, înainte de a doua domnie în Moldova.
- Din ce-am citit în scrierile păstrate în mănăstirile Moldovei, mai ales în cele scrise în mănăstirile Moldovița, Humor și în Probota, unde este înmormântat voievodul, știu cu siguranță că domnitorul pribeag ar fi vrut să ducă la curtea lui Soliman Magnificul toate bogățiile luate cu el în Ardeal, atunci când a fugit din calea turcilor și a boierilor trădători, doar rugămințile pline de înțelepciunea unei femei grijitoare de casă și copii, ale Elenei Doamna, înduplecându-l pe Petru să lase o parte din avuție în locuri ascunse din ținutul primitor, pe vremea aceea, al Ciceului. Din păcate, dacă este așa, soții Rareș nu s-au mai bucurat de bunurile ascunse, care au rămas îngropate printre stâncile Transilvaniei, poate pentru totdeauna. Cred că acea parte a bunurilor familiei domnitorului o vei căuta tu acolo, slujindu-te de aceste hărți, pe care, cu încredere și credință mi le-ai arătat, mi-a mărturisit părintele Vlad, atunci când a văzut cele trei hărți. Pe vremea aceea doar în mănăstiri se scriau texte, biblice mai ales, dar, așa cum văd, și de alt fel, sau, dat fiind caracterul secret al scrierii, mai sigur că domnitorul și-a dus la Ciceu un călugăr mut din mănăstirea Probota, acolo scriindu-se, cu meșteri muți, textele ce nu trebuiau a fi cunoscute de prea mulți. Eu îți doresc să ai mult noroc, să nu-ți pierzi nicio clipă credința și nădejdea! De vei găsi comoara după atâta vreme, ca urmare a tuturor întâmplărilor din viața ta, voi crede și eu, chiar voi crede, că ai fost ales de soartă şi susţinut de Dumnezeu.
- Părinte, să nu râzi de mine, dacă păcătuiesc spune-mi te rog, eu cred, simt tot mai intens că domnitorul avea o legătură cu satul nostru, poate era născut aici sau avea pe cineva drag, şi, acum mi-e teamă de păcat, alegerea mea vine dintr-o legătură de sânge cu Petru, cu familia lui.
- Nu râd fiule, m-am gândit şi eu la asta.
- Ba eu râd, i-am dat replica, popa tău din Moldova se credea şi el prinţ, ca şi tine, doi nebuni, urmaşii lui Petru. Câtă prostie! Doi proşti cu o hartă în mână, deşi ziceai că doar unul are voie!
Ridicându-şi ochii de pe masă, unde-i ţinuse în timpul ultimei destăinuiri vanitoase, în care-şi mărturisea originea princiară, parcă fără să-mi fi auzit vorbele, şi-a continuat povestea, în aceeaşi notă suprarealistă:
- Vezi, așa am ajuns să sparg stânci căutând comori, mi s-a adresat din nou mie, oprindu-şi povestea, căutând în ochii mei dovada încrederii în cele auzite, a acceptării predestinării, am fost îndreptățit să caut, aveam semnul, știam că există, asta pentru că, fără hartă, nu putea fi descoperită nicio brăţară prețioasă, și eu am fost sortit peste veacuri să găsesc drumul, şi-a încheiat parcă fără a fi lângă mine, argumentaţia prezenţei lui în preajma cetăţii.
- Aici mai rămâne de discutat... am rostit eu mai mult ca o provocare, o înfruntare neclară, gândindu-mă la brățara mea, găsită cu ajutorul soarelui, noroc pentru care nu aveam nicio explicație, mai ales pentru felul în care, în urmă cu patru ani, una dintre piesele comorii avea să ajungă de partea cealaltă a muntelui, încolăcind un pomișor, sau, poate, brățara făcea parte din altă comoară, alt sac spart cu bijuterii, dar atunci nu mai înțelegeam asemănarea perfectă cu brățara Iulianei, în căutarea căreia pustnicul Ștefan îmi intrase atât de agreziv în casă.
- Nu rămâne nimic de discutat, ştiu ce spun, eu sunt cel care trebuia să găsească bijuteriile, eu aveam să le găsesc după multă suferinţă şi multe căutări, toate celelalte întâmplări fiind omeneşti, greşeli de-ale noastre, de-ale oamenilor. Eu le-am găsit, eu le voi duce mai departe, poate înapoi.
- Această predestinare cunoscută de la începuturi şi urmată cu tenacitate şi credinţă este proprie sfinţilor, înaintemergătorilor, dintre care, chiar dacă nu o recunoşti, te consideri ca făcând parte. Unde-ai dobândit convingerile astea atât de puternice, mai ales că, aşa cum tu însuţi ai spus, revelaţia ai avut-o în vremea grelelor păcate. Cum ai ajuns din diavol sfânt?
- Îmi place, nu vrei să laşi nimic neînţeles şi am să-ţi răspund, doar acum, azi şi aici, oricărei întrebări, chiar oricăreia. După primul semn al cunoaşterii când mi-a fost dată harta, spun harta deşi sunt trei, dar toate spun acelaşi lucru, au urmat trei ani şi jumătate în care, la început puteam să mor în fiecare zi de câteva ori, asta vreme de o jumătate de an. Iubirea unei femei, a femeii din pricina căreia ajunsesem atât de jos, doar iubirea m-a ajutat, aveam să înţeleg că nu eram jos decât pentru a-mi înţelege rostul, având iubirea aveam totul, trebuia doar să învăţ a mă ridica, ea m-a învăţat căutându-mă mereu, venea în haine de călugăriţă, era cu maica stareţă într-o relaţie de prietenie mai puternică decât cu mama ei, m-a vizitat în fiecare zi când avea dreptul, chiar bolnavă m-a căutat, când apărea în hainele negre cu guler alb, şi gardienii se infiorau, frumuseţea chipului ei strălucea atât de tare când mă vedea, încât toate glumele răutăcioase care se poartă în lumea penitenciarelor au încetat în scurt timp, doar priviri pe furiş îndrăznind să-i atingă frumuseţea. Datorită acestei femei, în trei ani şi jumătate m-am spălat de toate păcatele, eram un ucenic într-ale credinţei, când ne întâlneam nu ne mărturiseam iubirea, nu era nevoie să mărturisim ceva ce era evident şi care creştea mereu înalţându-se şi înălţându-ne peste toate, discutam doar semnificaţii neînţelese de mine ale bibliei pe care mi-o adusese, de care am prins drag, citind-o de nenumărate ori, din cap în coadă sau pe sărite, atunci când căutam răspuns unei anumite întrebări sau îndoieli. Trei ani şi jumătate am ucenicit într-ale lui Hristos, dar nu a fost îndeajuns, multe dintre învăţăturile însuşite în acea perioadă le-am uitat, pur şi simplu pacătosul din mine îşi cerea drepturile ucigând sfântul care m-a însoţit în puşcărie, tot iubirea avea să-mi îndrepte paşii către cele pe care le aveam încă de învăţat, am petrecut mai bine de un an într-un locaş cu adevărat al lui Dumnezeu, l-am simţit aproape, dar viaţa cea nouă care se zidea în pântecele femeii, ce-mi zidise-n inimă iubirea pământeană, a triumfat arătându-mi drumul. Am amânat o vreme împlinirea destinului uman, supunându-mă poruncilor pe care le simţeam pătrunzându-mi în suflet, şi am trecut munţii la fel ca Domnitorul, lucrând întru împlinirea destinului spiritual.
- Din câte ştiu eu, sfinţii nu aveau duplicitatea pe care tocmai mi-ai mărturisit-o, după revelarea misiunii lor spirituale, au renunţat la cele lumeşti.
- De unde ştii? M-a chinuit mult această întrebare, ea mi-a apărut încă din închisoare dar nu i-am găsit răspunsul nici în lecturile bibliei şi nici în discuţiile cu Iuliana. Mă simţeam dual, cum spui tu, dualitatea provocându-mi suferinţă iscată din neîmpăcarea celor două lumi care convieţuiau in mine. Nu am aflat răspunsul mulţumitor nici în anul petrecut la mănăstire, nu am găsit niciunde foarte clar afirmaţia renunţării la cele lumeşti ca o condiţie a împlinirii spirituale. Nu toţi sfinţii au renunţat să mai fie oameni, după ce şi-au aflat calea spirituală, aşa că, acceptând împreună un sacrificiu temporar, am început căutările în dealul Ciceului, începând cea mai minuţioasă prospectare arheologică, o muncă tenace în care îmi foloseam toate simţurile. Repetatele reconstituiri ale noii versiuni a hărţii, aplicată pe versantul nordic, m-a dus, cu aproximaţie de doi, trei metri, în centrul balconului tunel, am pornit ciocănitul peretelui din centru către marginea de început, băteam cu ciocanul în stânci, ascultând cu urechea lipită de perete, în speranţa sesizării unei diferenţe de zgomot, care să-mi sugereze existenţa unei intrări mascate, asta după ce, la examinarea vizuală, repetată, a peretelui de stâncă, nu am sesizat nimic sugestiv. În prima fază a căutărilor am vrut să tai toată vegetaţia căzătoare care forma tunelul, pentru mai multă lumină, am renunţat apreciind că voi fi descoperit de vreun eventual trecător prin zonă, m-am apucat de lucru în lumina slabă a nordului, filtrată prin vegetaţia protectoare. Ciocăneam repetat, din treizeci în treizeci de centimetri, pe o linie orizontală, începând cam la un metru jumate, până la intrarea în tunel, coborând apoi cu zece centimetri, reluând înaintarea cu acelaşi pas, am făcut asta de câteva ori, vreme de două zile, fără a sesiza vreo diferenţă de sunet. Mi-am zis că urechea mea nu percepe frecvenţe prea puţin diferite ale sunetelor, am coborât în oraş, mi-am cumpărat un stetoscop medical, având rolul să-mi amplifice, nu ştiam cum, şi în ce măsură, sunetele de răspuns la loviturile mele cu ciocanul, asupra zidului. Am parcurs vreo patru metri, pe prima orizontală, cea mai comodă, la un metru jumate înălţime, fără să simt vreun semn, apreciind că dat fiind contactul punctiform al senzorului stetoscopului, sensibilitatea auditivă era mai redusă decât a urechii lipite de stâncă, am interpus între senzor şi stânci un strat subţire de cretă, realizat punctiform, după şlefuirea fiecărui punct de ascultare cu o piatră abrazivă, creta pe care o foloseam pentru marcarea traseului efectuat, am coborât conform liniilor trasate pe stânci, fără să sesizez o diferenţă importantă între sunetele răspuns. Mi-am zis, încrezător, că mişcându-se muntele în cinci secole, o jumătate de mileniu, scara interpretărilor mele era eronată, aşa că am început testările fonice către dreapta, înspre capătul închis al tunelului. La a patra linie orizontală, aproximativ un metru şi douăzeci de centimetri, o lovitură aplicată aproape în capătul tunelului, a sunat a gol. Am repetat loviturile, obţinând prin marcare o curbă ca o intrare într-un tunel, clopot al lui Gauss, cu înălţimea de unu virgulă doi metri, şi deschiderea la bază de optzeci de centimetri. Eram fericit, mă simţeam stăpânul muntelui, al lumii, nimic nu mă mai interesa, decât să-mi împlinesc destinul, să aduc la lumină bucuria Domnului Petru Rareş şi a Elenei Doamna, ştiam că voi vedea podoabele, aşa cum ştiam, simţeam nedefinit, că li se cuvin, că le voi înapoia istoriei, trebuia doar să le duc aproape de cetate, poate chiar în cetate, apoi să le îngrop la loc. Ştiam, atunci, ca cel mai de preţ adevăr, că nu mi se cuvin, ca eu sunt doar un făptuitor al voinţei Domnitorului, vedeam în reuşita mea o nevoie istorică de aducere aminte, de primenire a celor cinci sute de ani de istorie uitată, îngropată între stânci.