* * *

S-au întors după trei ore, învinşi, speriaţi şi uşor vinovaţi, oricum mai înţelegători ca înainte. Era trecut mult de miezul nopţii şi bântuiau stafiile şi în sufletele lor. I-am întrebat, stăpân pe situaţie, ce au făcut şi mi-au zis că au coborât în râpă dar nu l-au găsit.
- V-am zis eu că nu are rost, mergem mâine dimineaţă şi-l ducem în sat. Atunci nu m-am gândit prea mult, eram victorios, dar cred că nici nu au coborât în râpă. Ştiu doar, am simţit-o mai târziu, că nici ei nu au mers până la capăt, dar oricum vina mea nu mi-o ia nimeni. Gândul că el, dacă eu aş fi fost în locul lui, ar fi coborât în râpă să mă caute şi eu nu am făcut-o era greu de suportat.
In urmă cu mulţi ani, când, din pricina zăpezii moi şi a grabei noastre să nu ne prindă întunericul, am călcat strâmb de mi s-a făcut glezna precum dovleacul, iar întoarcerea de la Cascada Cailor la hotelul din Borşa, în bună parte pe întuneric, s-a dovedit un chin cumplit, cu o iuţeală teribilă mi-a cioplit un sistem de atele laterale rigide, consolidate pe sub talpă cu un element transversal, care mi-a uşurat mult suferinţa drumului pe jos de la cascadă, şi apoi cel cu bicicleta din Borsa până acasă. Era fericit când putea să-şi dovedească priceperea într-ale muntelui, primului ajutor, meteorologiei pe termen scurt şi a altor cunoştinte acumulate din carţile şi revistele de specialitate. Încerca cel puţin să prevadă vremea dupa semnele cele mai la îndemână precum zborul păsărilor mai sus sau aproape de pământ, apusul soarelui, aspectul lunii cu sau fără nimb, mişcarea fumului, verticală sau orizontală, cântatul cocoşilor, poziţia negurilor, scăldatul vrăbiilor în praf, apariţia curcubeului, şi multe alte semne. Reţinea prognozele pe termen lung făcute de Nicolae Topor, fiind fascinat de metoda statistico-empirică ce stătea la baza acestora, comparând prezicerile meteorologului cu cele rezultate din calendarul cu ceapă. Îşi nota aspectul vremii prognozat pentru fiecare lună, verificându-i exactitatea, când venea vremea.

* * *

Nu am ştiut, şi nu am bănuit niciodată sentimentul lui de vinovaţie. Dacă aş fi ascultat povestea până la capăt, aş fi fost mai înţelegătoare, mai aproape de suferinţa lui, şi, poate, mai în măsură să-l ajut. Poate m-aş simţi mai puţin vinovată, mai împăcată, pentru că sunt prea multe de socotit când pleci pe neaşteptate. Era o clarificare în plus ce mi-ar fi făcut mai uşoară viaţa. Oricum, vinovaţia mea este neglijabilă pe lângă ce simţea el, dar este a mea şi eu trăiesc, iar el nu mai poate nici să-mi spună că-i pare rău.

* * *

Urcam pe Valea Anieşului, odihniţi, încrezători, cu sufletele uşoare şi senine. Era o zi promiţătoare, însorită, ce anunţa o ascensiune fără probleme. Am atacat versantul cu răbdarea dată de bucuria celor îndrăgostiţi de munte şi cu suficientă experienţă pentru a nu da greş. Toţi ne gândeam doar la momentele ce ne vor răsplăti eforturile, când vom aşeza tabăra în Tarniţa la Cruce, lângă lac. Dupa trei ore de mers, când am ajuns pe culme am simţit o adiere rece venind din spate. Se vedea o mişcare ascendentă din vale către creastă. Drumul până în Tarniţa la Cruce trebuia să ne ia, în mod normal, o jumătate de oră. Cunoscând poteca, ne-am înţeles din priviri, şi niciunul nu am avut intenţia de a aştepta trecerea furtunii. Speram să nu fie nici prea puternică şi să nu vină nici aşa repede. Dacă ajungeam în Tarniţa la Cruce şi ne instalam tabăra, era în regulă. Furtuna s-a apropiat incredibil de repede. În zece minute de marş forţat am parcurs jumătate din drum, dar poteca fiind pe versantul nordic, nu vedeam vijelia ce se ridica din vale. În două minute frontul a luat în stăpânire creasta şi au început cele mai dramatice clipe din viaţa noastră de oameni ai muntelui. Când am auzit primele tunete apropiindu-se am sperat să fie mai sus şi nicio clipă n-am bănuit ce ne aştepta. Vijelia aluneca pe munte, lipindu-se de versantul sudic, apoi a ajuns pe creastă şi a început să alunece spre nord, Trăznetele ne îngrozeau mai întâi prin lumină şi apoi a doua oară prin sunetele descătuşate. În scurt timp săgeţile ne orbeau şi suflul lor ne mişca picioarele din loc. Chiar şi atunci nu am procedat cum trebuia şi ne-am continuat drumul, răsfiraţi pe potecă, fiecare cu Dumnezeul lui în suflet. Parcă nu se mai termina şi nu mai aveam rugăciuni. Cu rucsacii pe cadru de aluminiu în spate eram ca nişte paratrăznete mişcătoare.
- Dacă scap de aici mă călugaresc – mi-a strigat Irinel, când, la un moment dat,
l-am ajuns pe potecă.
- Să nu uiţi asta! Doamne ajută!

* * *

- Dumnezeu a uitat de mine!
- Dar tu de când ai uitat de el! Adu-ţi aminte în Tarniţa la Cruce când ai jurat că
te călugareşti dacă scapi negăurit de fulgere. Ce aproape l-ai simţit pe Dumnezeu atunci, când s-a terminat totul, şi acum îi întorci spatele.
- Oricum, eu nu mă mai întorc de pe vârf!
- Ce vrei să spui!? Nu ţi-e frică de Dumnezeu să vorbeşti asa?
Urcam poteca la lumina lanternelor şi purtam un dialog al surzilor. Era surescitat
dar mă gândeam că aerul rece al nopţii îl va trezi total şi îl va scoate din starea nebună în care era. Mai bine mă întorceam din drum şi poate că nici el nu mai urca. Fără spectatori gestul devenea inutil, gratuit.
- Toata viaţa mea a fost o porcărie! Nimic nu mai are sens. Doar saltul mai
înseamnă ceva… esenţial şi definitiv. Oare cum o fi să zbori?
- Ce salt, ce zbor? m-am făcut că nu pricep.
- Cred că e multă linişte…acolo…sus…
- Păcatele îţi mănâncă sufletul. Dezertarea ta nu este una eroica , ci, dimpotrivă,
una cât se poate de jalnică. Eşti un tâmpit să crezi că îţi ridică cineva statuie. Zdrobeşte-ţi creierii şi te vor mânca lupii, dacă ai noroc, un urs. Doar cioantele o să rămână din tine şi ce mare căcat. O să cobor mâine să-ţi pun sare pe hoit să nu te-mpuţi. Nu voi vărsa o lacrimă, pentru că nu-mi ajung pentru cei vii, ce să mai plâng morţii. Voi ocoli locul în care s-a omorât un tâmpit.
- Ştii doar că am încercat în toate felurile!
- Ai încercat pe dracu! Niciodată nu ai vrut cu adevărat să-ţi schimbi viaţa. Ai
rămas un prinţ fără împărăţie, dar se poate trăi şi aşa!
- Şi ţie ţi-a plăcut Camus. Şi tu ţi-ai pierdut împărăţia după liceu. Erai un prinţ
şi acum ce…
- Mai Irineule, poţi să compari viaţa ta cu a mea? Doar copii ai mai mulţi ca
mine, m-am răstit, dar mai bine tăceam din gură.
- Ştiu şi …hai tălpaşule să mergem mai departe!



II

Am urcat cu maşinile până la Valea Blaznei, le-am parcat la cabană şi ne-am oprit
să admirăm Munţii Bârgăului, Călimanii şi superba vale a Someşului, atât cât se vedea de la altitudinea la care eram. Ne-am pregătit rucsacii, ne-am încălţat bocancii şi am pornit spre destinaţie. Ne aşteptau trei vârfuri de peste două mii de metri şi apoi lacurile Lala Mică si Lala Mare, unde voiam să aşezăm tabăra. În urmă cu douăzeci de ani nu era mare lucru. Am trecut pe lângă exploatarea minieră, părăsită acum, am intrat în păduricea de brazi de altădată, acum pădure în toată regula. Când am ieşit şi am văzut vârful Cobăşel simţeam deja oboseala. Nu mai urcasem pe munte de douăzeci şi unu de ani. Eram cel mai puţin antrenat dintre toţi. Irinel avea vreo zece ani de inactivitate, dar mergea mai greu decât mine. Avea şi hectolitrii de rachiu în spate, pe lângă fumat, gândeam eu. Oricum, Barbu, care în fiecare an urca de doua trei ori, si nici nu fuma, era nevoit să ne aştepte mereu. Răzvan, care era un slăbanog de felul lui, se ţinea cum necum de şeful de coloană.
Irinel nu voia să ceară nimic, şi, propunerea mea a venit ca o binecuvântare:
- Irinel, eu zic să fentăm Roşu şi Ineuţul şi să mergem pe coastă. Eu nu cred că pot să urc dar şi tu eşti cam verde şi nu cred că de la iarbă. Barbule! voi mergeţi pe vârfuri şi ne întâlnim în Şaua cu Lac.
- Simt că-mi scuip plămânii, s-a bucurat Irinel.
- Cred că dacă te linge cineva se-mbată.
- Hai tălpaşule, hai să mergem mai departe! a zis Irinel cu vocea gâtuită.
Poteca de coastă, de fapt zeci de poteci săpate de oile ce treceau zilnic pe acolo, făceau drumul mult mai uşor, fiind de fapt o curbă de nivel. Doar în Şaua cu Lac mai aveam de urcat un povârniş, şi apoi, fie urcam Ineul, fie coboram în Lala şi urcam a doua zi pe vârf. Dezavantajul acestei variante era că limita esenţial peisajul, care, oricum ramânea magnific.
- Moşule ne-a cam trecut vremea la amândoi, i-am zis cu blândeţe şi înţelegere.
- Ştiu şi nici nu-i de mirare. Oricum este ultima mea ascensiune. Mă bucur
foarte mult că suntem măcar noi patru. Mi-ar plăcea să mă-ngropaţi acolo unde voi muri.
- Eşti nebun! Ce-i tot dai cu moartea asta? Tu nu vezi ce-i în jurul nostru?
- Aş fi putut să trăiesc toată viaţa într-o colibă numai să fiu pe munte. Alta ar fi
fost viaţa mea. Când văd vârfurile astea şi izvoarele, care niciodată nu am înţeles de unde se alimentează aşa de sus, îmi zic că nu mai am nevoie de nimic. Totul este simplu si curat. Am văzut odată un bătrân cu nepotul lui, veniţi de la ţară, mâncau pe scările unui aprozar pâine cu struguri. Atât mi-au fost de dragi şi mi-am zis că aş putea trăi o viaţă întreagă aşa.
- Şi de-aceea ţi-ai luat cinci kile de palincă cu tine! Măcar să nu laşi sticlele
aruncate lângă lac.
- Când am urcat prima dată, acum treizeci de ani, cu voi eram, şi am văzut
creasta brăzdată de izvoare, am amuţit. Nu ştiu dacă-ţi aminteşti, dar am stat o jumătate de oră pe o cioată şi nu mi-am dezlipit ochii de la munte.
- Îmi amintesc, dar aveam nouăsprezece ani. Eram abia reusiţi la facultate şi
toată lumea era a noastră. Ani de zile, în facultate, mă hrăneam cu aşteptarea vacanţei de vară să mă mut pe munte.
- Dacă reuşeam şi eu, totul ar fi fost altfel.
- Tu oricum ai mai urcat de multe ori, pe când eu n-am mai fost de douăzeci de
ani. Îţi aminteşti noaptea aceea când s-au pornit caii ce păşteau la Fântâna lui Răţifoi
de-am crezut că ne zdrobesc?
- Ce bine era…atunci.
- Ce era bine, să ne zdrobească?
- Nu, viaţa, totul era bine. Uite şi izvorul acela ce debit uriaş are şi este chiar pe
creastă. Nu pricep de unde iese atâta apă.
- Hai că vara asta mai ieşim odată pe Anieş şi dormim o noapte acolo.
- Cât m-am rugat de voi să veniţi şi acum, sigur nu vom mai ieşi.Cel puţin eu nu
ştiu dacă voi mai putea.
- Îi fi tu cel mai ocupat, ce să-ţi spun!
- Hai tălpaşule, hai să mergem mai departe, a întrerupt el discuţia.
Înaintam relativ uşor, fără prea mare efort , oprindu-ne doar când intersectam câte un izvor ce venea de sus, aproape de vârfuri, potolindu-ne setea sau răcorindu-ne feţele încinse de soarele verii. Deasupra noastră, aproape de vârfuri, păşteau caii liberi, frumoşi şi atât de bine hrăniţi încât le pleznea pielea lucitoare pe ei. Am întâlnit şi două turme de oi, păzite de câţiva dulăi straşnici, şi, la un moment dat, un cioban ce ducea de căpăstru un caluţ bolnav, cu o gleznă ce-i producea dureri violente la fiecare pas.
Neavând de urcat şi de coborât vârfurile Roşu şi Ineuţul, am ajuns cu ceva timp înaintea celor doi şi ne-am trântit în iarbă.
- Ce faci izvoraşule? i-a vorbit el, ca unui copil, celui mai bun izvor din lume,
cel de sub Şaua cu Lac. Nu urc acum, sunt prea obosit. O să urc maine, şi a scos o sticlă de palincă din rucsac. Barbu şi Răzvan coborau Ineuţul, şi, dacă am hotărât să nu mai urcăm, am luat şi eu o duşcă.
- Mâine dimineaţă la răsărit voi fi pe Ineul, a zis el, cu privirea ridicată spre
vârf. Vreau să văd un răsărit de pe cel mai înalt loc. Poate ultimul.
- Eşti nebun! Crezi că te mai trezeşti la patru după ce te-mbeţi în seara asta?
Sau ţuica ai adus-o până aici să dezinfectezi locul unde îţi aşezi cortul.
- Poate văd Ceahlăul, se spune că se poate vedea de pe Ineul…
- Poate într-o zi după ploaie că acum e prea pâclos cerul. Ai fost în vreodată in
Ceahlău?
- Nu, niciodată.
- Dar în Bucegi?
- Nici acolo.
- Înseamnă că ai urcat doar Rodnei şi Ţibleşul.
- Da, şi ăştia până acum zece ani.
- Şi de ce, de zece ani nu ai mai fost nicăieri? am întrebat, deşi ştiam răspunsul.
- Nu am avut cu cine, nu am avut bani…
- Acum zece ani ai luat ordonanţa, nu?
- Da, dar…
- Mai dă o gură de ţuică! i-am cerut şi am schimbat vorba. Îţi aminteşti de
efectul tesco ce-l trăiam seara cu ţuică de Zalău … era patruzeci şi şapte de lei kilul. De fapt ştii de la ce vine tesco?
- Da de la tescovina lui Răzvan.
- Ce păstrăvi frumoşi prindeam în Lala cu firul întins… Mai ştii când ne-am
întâlnit cu cei doi nemţi şi le-am dat un păstrăv. Kunta Kinte cum le zicea Paul. Şi apoi, la doi ani, ne-am întâlnit din nou de parcă ne-am fi înţeles. Ce vremuri erau!...Şi cum s-au dus toate…m-am lăsat furat de amintiri, şi imediat mi-a părut rău.
- Vezi de-aceea nu mai pot şi m-am săturat de viaţa asta! a spus el cu ochii în
lacrimi…Nu mai pot, nu mai ştiu ce să mă fac!