- Ştefane, cu cât te ascult, cu atât mai mult cred că nu eşti cu toate acasă, eşti nebun, eşti bolnav de o boală greu de tratat, suferi de psihomanie, te crezi deasupra lucrurilor şi a adevărurilor evidente. Din fericire nu este o boală periculoasă pentru cei din jur, altfel te-aş denunţa pentru a fi tratat, pericolul se regăseşte în boala ta, dar priveşte, în cazul tău, particular, istoria şi propria ta viaţă. S-ar putea, într-o zi pe neaşteptate, sau chiar anunţat, să te sinucizi. Ceva mai devreme mi s-a părut că-ţi pregăteşti şi-ţi anunţi intenţiile suicidare, urmând doar să-mi spui când o vei face, sau să o faci fără să spui cuiva.
- Crezi ce vrei, şi tu eşti nebun, poate ascultându-mă îţi duci misiunea la îndeplinire, aşa cum şi eu, prin tot ce fac, nu-mi împlinesc decât sarcina de viaţă, îmi duc misiunea la îndeplinire. Nu-ţi face iluzii, nu scapi de destin, se va întâmpla exact ce trebuie să se întâmple şi cu tine, la fel cum mie mi se întâmplă de câţiva ani. S-ar putea ca şi tu să faci parte din marele plan, în care eu îmi ştiu foarte bine rolul, să nu fi venit întâmplător pe dealul cetăţii, vecin cu Iuliana. Dar să-ţi povestesc mai departe, am trasat cu cretă pe stânci zona de intrare, apoi m-am dus la culcare, mereu când dobândeam un nou adevăr, când urcam o treaptă pe scara destinului, aveam nevoie de un răgaz, îmi luam un răgaz, să-mi privesc trecutul, prezentul şi viitorul, să-mi trag sufletul, să-mi odihnesc destinul în drumul lui către împlinire. Dălţile şi ciocanele le lăsasem lângă intrarea în grotă, a doua zi, cu cel mai desăvârşit calm m-am apucat să lovesc dalta între pietrele muntelui şi cele zidite de om, erau bine sudate de timp, sutele de ani de tăcere au cimentat rosturile dintre pietre. În două zile de muncă răbdătoare am reuşit să disloc un metru şi jumătate de roci sudate între ele, apoi am întâlnit o grămadă de stânci prăbuşite pur şi simplu, pe care nu trebuia sa le mai desfac din legătură cimentată, doar să le scot afară înşirându-le de-a lungul tunelului. Am făcut şi această muncă, mi-a luat aproape o zi, după care, scotând ultimii bolovani din munte, mi-am aprins felinarul întrând în mijlocul celei mai bogate peşteri din lume, nu prin aurul ce-l adăpostea, ci prin sutele de ani de istorie uitată, necunoscută, adusă până în zilele noastre doar prin legenda care dăinuia dincolo de timp şi de nepriceperea oamenilor. După doi metri de la intrare, peştera devenea mai înaltă, puteam să stau în picioare, înaintam cu teamă şi atenţie la eventualele capcane instalate în drumul către comoară, nici vorbă de aşa ceva, doar praful mă despărţea de minunile aflate sub capacul cufărului din lemn şi fier forjat, mi-am oprit respiraţia pe măsură ce mă apropiam de el, l-am apucat de cele două mânere de pe capete, era greu, l-am ridicat cu efort, avea două încuietori cu lacăte ale căror zăvoare pătrundeau prin urechile care străpungeau cele două limbi solidare cu capacul. Lacătele nu erau o mare minune tehnică, dar fără cheia potrivită nu le puteam deschide. Am ieşit din peşteră ducând înăuntru ciocanul şi dălţile, am aşezat dalta pe corpul lacătului lovind de câteva ori mai încet, fără rezultat, apoi cu o lovitură puternică am observat că urechea se smulgea din corpul cufărului. Am schimbat procedeul şi cu dalta înfiptă în lemn prin lovituri uşoare, am scos urechile metalice cu bucăti de lemn cu tot. Am deschis capacul cu mâini tremurânde, toată truda mea fiind răsplătită din plin. Puţini muritori au avut şansa să vadă asemenea frumuseţi adunate la un loc. Brăţări de aur de diferite grosimi, cu zale rotunde sau răsucite, centuri din mii de zale din aur îmbinate cu măiestrie, brăţări groase cu pietre preţioase, inele şi cercei ale căror pietre luceau cu putere, pumnale cu mânerul din aur şi pietre scumpe, o carafă din aur cu două rânduri de pahare, mai mari şi ceva mai mici, şi mulţi bani, monede din aur din vremurile trecute. Treceam cu mâinile prin grămada de aur şi pietre, ridicându-le pe rând şi lăsându-le apoi pentru a le auzi zornăitul. Mai ales monedele, cand le lăsam să cadă printre degete, îmi produceau o bucurie ce nu poate fi povestită. Am uitat de mine lângă cufărul din munte până când lumina felinarului a început să pălească, dând semne de sfârşeală, am apucat cufărul de un mâner, trăgându-l către ieşire, până când lumina zilei mi-a permis să sting felinarul. În lumina zilei podoabele aveau altă strălucire, chiar şi muzica clinchetului lor era alta mai aproape de ieşirea din peşteră. Am ridicat încă o dată cufărul, era greu şi incomod de cărat, cu o spaimă uriaşă, îndreptăţită în fond, l-am tras înapoi în întuneric, apoi, lăsând intrarea liberă, aproape în fugă, am adus de acasă un rucsac mare pentru a duce comoara. Cred că avea peste douăzeci de kilograme, am mai pierdut vremea jucându-mă cu monedele, până s-a înserat, apoi în pas lent şi precaut m-am întors acasă, cu rucsacul burduşit de istorie de cinci sute de ani. Simţămintele mele, de atunci şi de atunci încoace, în bună parte, nu pot fi descrise în cuvinte, chiar mă simţeam stăpânul lumii, al muntelui cu siguranţă, simţeam atât de importantă misiunea mea, pe care tocmai o împlinisem în cea mai dificilă parte a ei, încât nimeni, niciodată, nu ar fi putut să mă mai oprească. Am ajuns acasă obosit dar fericit, am ascuns rucsacul în dormitor, apoi m-am întors la peşteră să aduc şi cufărul, care şi el făcea parte din comoara veche de cinci sute de ani. Până după miezul nopţii am înventariat şi mângâiat toate podoabele, nu mă săturam să le ţin în mână, colierele mi le puneam după gât, brăţările şi inelele pe mâini, am aşezat carafa şi paharele pe un raft din beci, mă plimbam cu centura de aur strânsă peste mijloc, mai târziu mi-am coborât în beci o oglindă să mă văd sub povara domnitorului, toate bucuriile astea mi le-am oferit în beciul de sub dormitor, aveam lumină trasă şi acolo aşa că, până târziu mi-am desfătat simţurile cu minunile găsite în cufăr. A doua zi am coborât repede până în beci, apoi m-am dus la peşteră în care am început să duc bolovanii scoşi cu trudă înainte de a scoate aurul la lumină. Operaţiunea inversă scoaterii bolovanilor pravăliţi, după zidul etanş, a durat mult mai puţin, o parte dintre bolovani aruncându-i pe povârnişul de sub balconul din nord, mai precis pietrele mai mari, care-mi erau grele la cărat şi mi-ar fi luat mult timp. În plus, bolovanii rotunzi şi mai mici îi aruncam înăuntrul peşterii, aceştia rostogolindu-se până la prima cotitură spre stânga, unde se opreau în zidul de stânci. A doua zi, spre seară am pregătit o vană de lut înmuiat în apă, de fapt tot praful depozitat în tunelul interior şi pe balconul exterior, rezultat din spărturile rocilor vulcanice care formau întreg muntele, acest praf l-am înmuiat cu apă din izvorul caprelor, apoi am început să zidesc întrarea în munte. Foloseam pietrele demontate una câte una cu dalta şi ciocanul, pământul liant de pe ele mă ajuta mult în etanşarea rosturilor, în acest fel, spre bucuria mea, a doua zi spre seară peştera era închisă, mare parte din zid era uscat, până dimineaţă s-a uscat complet, ultimele cantităţi de praf şi spărturi de rocă le-am aruncat pe zidul nou pentru a-i da un aspect învechit, mi-a ieşit destul de bine, eram mulţumit, poate şi pentru că nu mai aveam răbdare aşteptând să-mi văd cât mai degrabă comoara.
M-am îngropat în beci, încuiam uşa şi nu-mi trebuia nici apă, mă jucam cu bijuteriile cât era ziua de lungă, după trei zile am încuiat intrarea prin podea în beci, la fel şi casa şi am coborât în Ciceu Mihăieşti, doar în Dej am găsit ce-mi trebuia, m-am întors cu un cântar de precizie până la cinci kilograme, am cântărit o cantitate maximă apoi am făcut grămezi aproximativ egale, le-am cântarit pe rând adunând greutăţile, douăzeci şi două virgulă patru kilograme, ori o sută şaizeci de lei per gram, peste trei milioane jumate de lei... era o sumă imensă pentru aurul curat, dar valoarea istorică le ducea la câteva milioane de euro. Şi nici chiar suma asta nu mă înnebunea, eu mă jucam cu bijuteriile pentru a le simţi răceala de şarpe şi pentru a le vedea strălucirile de stele, stingeam lumina de la bec şi mă uitam la lumina felinarului, mi-am cumpărat o lanternă, proiectam raza lanternei, cu baterii noi, asupra interiorului cufărului, mă bucuram de strălucirea surprinzătoare, nu de valoarea în euro sau lei. Eu, cel care-mi iubisem până la pierzanie conturile din bănci, mă lecuisem de această patimă, aveam destul în contul aprobat oficial de procurori, voiam doar să mă bucur cât mai mult timp de frumuseţea podoabelor create pentru ele, şi purtate, în urmă cu cinci sute de ani, de cele mai frumoase domniţe ale vremii. Am experimentat şi lumina colorată, prin diferite filtre, celofan sau material textil colorat puse în faţa lanternei, reflexiile cromatice au fost altele, complet năucitoare. M-am jucat în felul acesta cu podoabele până s-au terminat bateriile, reuşind, cumva, să mă satur de joacă.
- Să înţeleg că şi acum comoara este în beciul de sub camera de dincolo, la un loc cu excrementele tale?
- Inexact tinere, comoara nu mai este aici, demult am mutat-o în locuri mai potrivite şi mai sigure.
- Mai sigure, înţeleg, ai dreptate, dar mai potrivite?
- Comoara nu este a mea, nu a fost niciodată a altcuiva decât a domnitorului Petru Rareş şi a Elenei Doamna, acum tot a lor este, a lor va rămâne, este mai aproape de ei, de spiritul lor.
- Te întreb... am depăşit etapa minciunilor, adevărul domneşte între noi, când ne-am cunoscut, atunci când m-am uitat în cameră şi tu erai acolo, sunt sigur de asta, comoara era şi ea în cufăr, aşa-i?
- Era, o ţineam ascunsă în beci, în cea mai mare parte a timpului, mă săturasem să tot cobor şi să urc, mă trezeam noaptea şi-mi trebuia să o văd, să ating metalul şi pietrele, aşa că, din cand în când, în perioade mai liniştite, urcam cufărul în cameră, deschideam capacul, mă aşezam pe marginea patului şi priveam podoabele, adormeam scurte perioade de timp, apoi mă trezeam din nou cu bucuria contemplării frumuseţilor create cu multe sute de ani înainte.
- A mai văzut cineva comoara înafară de tine?
- Nu, şi nici nu are voie să o vadă cineva, drumul ei este clar, din munte, unde s-a odihnit jumătate de mileniu, prin palmele mele şi înapoi în munte, trebuie să fie dusă înapoi domnitorului, cu orice preţ.
- Interdicţia o înţeleg, poate, dar întoarcerea în munte... de vreme ce ştiu şi eu de ea, poate mai ştiu şi alţii, de fapt ştiu că mai ştie cineva... e greu să-i asiguri întoarcerea, în discreţie, nu văd cum ai face-o. Aş înţelege să o îngropi la mănăstirea Probota, în mormântul domnitorului, langă oasele lui. Poate, în ce mă priveşte, dacă aş vedea-o, să accept, sub impresia fascinaţiei declanşate la vederea ei, să accept spuneam, să o restitui vechiului stăpân, deşi... să deschizi iar muntele... mi s-ar părea normal să o poată vedea oricine, în condiţii de securitate, spun asta gândindu-mă la ceea ce reprezintă, la câtă valoare este adunată acolo, în cufarul din... beci, am spus la nimereală, fără să doresc altceva decât un final frazei mele.
- Eşti nebun, ţi-am spus că nu este în beci, nu e acolo!
- Uite tocmai acum m-ai convins că este în beci, aici aproape, la doi metri de noi, îi simt energia, câmpul auric îmi dă semnale, ştiu că este acolo. În acelaşi timp îţi dau o veste bună, nu-ţi voi sparge casa să-ţi fur comoara, nu neg că mi-ar plăcea să o văd, îi simt măreţia de ceva vreme, poate mi-o arăţi într-o zi, cred, ştiu că mi-ar ajunge să o văd şi să-i mângâi strălucirile cu ochii şi cu mâinile, dar nu-ţi voi fura nimic, spun doar cu toată convingerea că va trebui să predai podoabele autorităţilor, să chemi un arheolog, poate şi un istoric, să le arăţi minunile, apoi să-ţi primeşti răsplata cuvenită pentru descoperire.
- Mai întâi îţi repet că nu-i aici, i-am încredinţat-o prinţesei Sfântului Andrei, apoi îţi spun că nimeni nu o va vedea, la nevoie voi dispărea în munte, împreună cu ea, i-o voi duce personal Domnitorului.
- Mai întâi îţi spun că nu te cred, îmi serveşti gogoşi goale pe dinăuntru, vrei doar să păstrezi bijuteriile fără ca cineva să ştie acest lucru, ghinionul tău este că am văzut cufărul şi am intrat în casa Iulianei, apoi îţi spun că de Sfântul Andrei voi merge la cetate să văd unde dansează prinţesa holografică, acum că spui că ai ascuns comoara între ruine. Nu există altă variantă, trebuie să văd comoara aşa cum şi alţii au dreptul şi trebuie s-o vadă! De ce mi-ai fi povestit toate căutările, frământările și bucuriile tale, dacă nu aveai intenția să-mi arăți podoabele? Nu are sens destăinuirea ta dacă nu e urmată de ridicarea capacului care acoperă comoara. De ce mi-ai adus toate argumentele, credibile sau fantastice, pentru a mă convinge de predestinarea ta, și-mi refuzi bucuria simplă, esențială, a călătoriei în timp?
- Vei înțelege...
- Nu voi înțelege nimic dacă nu voi vedea cufărul, uite, ca să pricepi că am dreptul să-l văd, de fapt l-am văzut, dar nu și ce era înăuntru, te întreb clar, cât se poate de clar, ce-ai căutat cu podoabele pe balconul de sud, în dreptul grotei din mijloc? Ce-ai făcut cu aurul, acum mai bine de patru ani, pe balconul celălalt, cel de care știam, poate cel din sud nici nu există și toată povestea ta este o invenție diversionistă menită să-mi abată atenția? Ce vrei să înțeleg, cum vrei să înțeleg, când știu sigur, că acum patru ani, te plimbai cu aurul pe prispa muntelui din sud, cum îi spui tu? Ce să înțeleg? De ce, de atunci de când ai descoperit comoara nu ai plecat cu ea, sau de ce nu ai restituit-o pâna acum? Ce-ai așteptat, cum de te lasă destinul tău de ales să pierzi vremea neducându-ți la îndeplinire misiunea, sarcina ta de viață?
- Pentru că îmi este tare greu să mă despart de ea, știu că trebuie s-o fac, dar tot amân împlinirea poruncii Domnitorului. Vei înțelege tot ce trebuie să înțelegi când vei vedea doi îngeri, atunci vei înțelege, tot și pentru totdeauna.
- Du-te dracului pustnic nebun, dacă nu-mi arăți comoara te denunț autorităților și tot o văd, le pun condiția clară, spun tot ce știu, dar mă lasă să o văd și să o ating în cufăr. Arată-mi-o paranoicule, și poate scapi nedenunțat! Auzi, asta este oferta mea, și e mai tare decât cea a securiștilor tăi, ăia ți-au dat două sute de mii, eu îți dau un milion, poate...
- Dute tu dracului, tu... patriot nenorocit! Ar trebui să-ți ajungă ce ți-am povestit, să te mulțumești cu această șansă a participării la istoria domnitorului, și ochii i s-au strâns a suferință, cui să dau aceste minuni, ăstora? Niciodată! a strigat cu ochii închiși, niciodată! și ura se simțea în toată măreția ei, spui că nu am dreptul să fur istoria neamului, rahat, nu fur nimic, îmi iau doar istoria înapoi, ei mi-au furat-o, zeci de ani de minciună ticluită după mintea lor bolnavă de putere și setea lor de sânge, ăștia mi-au distrus familia, pe toti i-au terminat, i-au ucis, i-au batjocorit, umilințele nu pot fi uitate, Angelo Stroiescu, ce de-al doilea soț al Lianei, sora lui tata, era știut ca regalist, nu s-a dezis de convingerile sale, a făcut șapte ani, înțelegi, șapte ani din viață, pușcărie la Gherla, când a ieșit, împuțiții aveau nevoie de el, l-au reabilitat și până la pensie a condus planificarea, le-a slujit pe bani de rahat, un sfert din salariile celorlalți directori cu origine sănătoasă și cunoștinte adunate prin școlile de partid, în cea mai mare uzină din București, 23 August, și nu oricum, ca șef al Planului, nu merită nimic, nu merită, ăștia nu știu ce-i aia istorie, patriotism, mă îngrop cu toate, mă îngrop de nu mai știe nimeni, dar lor nu le dau.