agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 27 .



In America
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2024-10-30  |     | 





Oricât s-ar strădui, nu-și poate da seama unde se află și de ce nu mai este acasă. Acasă?
Da, parcă-și aduce, cât de cât, aminte. Era acasă și vroia acasă. La care casă, dacă era acasă? Vroia să mai vadă o dată casa copilăriei sale. Casa în care s-a născut și a copilărit. Ce copilărie scurtă a avut ! Își aduce Ioana aminte doar de școală și de biserică. La școală mergea cu săculiciorul țesut în război de, mama trână, adică mama mamei, iar când mergea la biserică se gătea cu hainele cele bune. Iarna într-o rochiuță groasă de barhet, iar vara, într-una de stambă cu floricele. La ia, pe care o va îmbrăca atunci când va fi mireasă, a început să lucreze, încă, de când era o copiluță ce de-abia începuse să meargă la școală. Cu multă migală, sub îndrumarea mamei și a liței Mărie din Iaz, și-a împodobit ia, croită dintr-o pânză albă de șifon, cu șiruri și ciocănele după modelul altor ii mai vechi, la gât cu ciupag negru prin care se vedeau și fire aurii. Ia avea s-o poarte la nunta sa, când se va duce la biserică, la marile sărbători creștine de peste ani, la nunțile copiilor săi și tot cu această ie va fi și înmormântată atunci când îi va veni vremea.
Și bine a făcut ca și-a pregătit ia care-i va fi și de mireasă, căci copilăria i-a trecut repede. De-abia terminase cele 6 clase și doi ani la Școala de repetiție, că a și fost cerută de Ionul lui Oprea, de pe Utea, de nevastă. Era vrednic feciorul. Cu banii câștigați la coasă pe la bătrânii satului, cu cei făcuți din cărăușiile cu căruța trasă de cal, puși deoparte, a reușit destul de repede să-și îndeplinească visul, acela de a pleca în America. Auzise de la alții, de prin alte sate, întorși de pe acolo, că, dacă ești vrednic la muncă, poți câștiga ușor bani, ce le zice dolari, care se schimbau bine pe leii românești. La o socoteală simplă, dacă te întorceai de acolo cu 1.000 de dolari erai un om bogat în România Mare. Puteai cumpăra, să zicem, 10 Ha din pământul cel mai bun, puteai să-ți construiești câteva case cu toate acareturile de pe lângă. El a câștigat aproape 2000 de dolari. S-a întors și și-a construit doar o casă încăpătoare iar în curte un grajd și o șură. I-a mers vestea prin sat că este bogat, că și-a câștigat bogăția prin muncă cinstită. În noaptea de Paști, la slujba de Înviere, a zărit-o pe Ioana. S-a dus în pețite. N-a trecut decât o lună până când popa Traian a rostit, de lângă ușile împărătești ale altarului: Se cunună robul lui Dumnezei Ioan cu roaba lui Dumnezeu Ioana. Petrecerea de nuntă s-a făcut în casa cea nouă. Toate neamurile lui și ale ei au fost chemate, și vecinii până la a patra casă.
S-au înțeles bine încă din prima zi. Destul de greu i-a fost ei să-i spună pe nume. Îi venea să-i spună domnule, pentru că era îmbrăcat ca un domn, ca notarul de la primărie, cu pantaloni strâmți, cu o haină cu dungi și niște încălțări cu vârfurile ascuțite. Și, zău, îi stătea mult mai bine hainele cele românești cu cioareci albi, cămeșe cu crețe ce-i ieșea de sub șerparul lat, încrustat cu fire argintii și aurii, și în picioare cu cizme până sub genunchi
Într-o după amiază de duminecă, pe când se odihneau, după prânzul mare, Ioana îi zise mai mult în glumă.
- Parcă mi-e ciudă pe tine Ioane!
- N-are de ce-ți fi, Ioană.
- Ba, da. Tu ai văzut atâtea țări și povestești așa de frumos despre minunățiile pe care le-ai văzut prin America. Pe când eu am fost doar de câteva ori în târg la Săliște și odată, cu tata la Miercurea. În târgul de la Sibii nu m-au luat niciodată. Eu știu să mă duc fără greș doar în locurile noastre din Bua, din Poiana Popii, din Vii ori din Greși
- Ai dreptate, Ioană. Dar știi la ce m-am gândit eu?
- La ce?
- Să nu-ți mai spun o iotă despre America. Și n-o să-ți mai spun oricât m-ai ruga.
- De ce, Ioane?
- Pentru că vreau, și așa va fi, să o vezi și tu.
- Aș vrea și eu, dar pentru asta va trebui să merg acolo, dar când și cum?
- M-am gândit, Ioană. Bani avem, deocamdată, destui.
Avem destui. Deci, se gândi Ioana, ce-i al lui e și al meu. În clipa aceea se jură în gînd să-i fie credincioasă toată viața. Să fie una cu el și la bine și la rău. Nici cu gândul nu-i va greși în vreun fel.
- Ioană, zise Ion, vom pleca amândoi în America. Tu vei vedea minunățiile de acolo iar eu, dacă ajută Dumnezeu, poate voi mai face ceva bani, ca să avem din plin ce ne trebuie când ne vor veni copiii pe lume.
Apoi Ion a lăsat grija casei, pentru un an sau doi, vărului Oprea și au plecat. Pentru Ioana a fost ca un vis. Trenul i-a purtat cu viteză amețitoare spre depărtări. Într-o gară mai mare, în care au stat mai mult, a auzit oameni care vorbeau o limbă parcă cunoscută. Se vorbește ungurește i-a spus Ion. I-a deslușit apoi o altă limbă. Aștia grăiesc nemțește. Apoi a auzit bărbați și femei într-o limbă în care parcă ar fi cântat cuvintele. Ăștia vorbesc franțuzește. Alt tren i-a purtat până la apa cea mare căruia Ion i-a zis ocean.
- Aici ne vom sui pe vapor și, după vreo trei săptămâni, vom fi în America.
În timp ce urcau scările pentru a ajunge pe vapor Ioana a început să spună în gând toate rugăciunile pe care le știa.
Au călătorit bine. N-au simțit aproape deloc răul de mare. Pe neașteptate, valurile care i-au însoțit peste 3 săptămâni s-au liniștit, motoarele se auzeau tot mai încet până s-au oprit. Lumea de pe punți se grăbea spre ieșiri. Ioana privea ca vrăjită spre Statuia Libertății. Ion își privea soția mulțumit de încântarea ei.
Primele zile au locuit într-o cameră de hotel, apoi Ion a închiriat o cameră și o bucătărie într-o casă construită de o cunoștință de a sa într-un cartier de la marginea Clevelandului. A început să-i placă Ioanei viața de acolo. Cât timp Ion lipsea de acasă, fiind la muncă, ea n-avea timp să se plictisească. Pregătea zilnic mâncare, așa ca pe la ei. De la o vreme a început să iasă din casă, la cumpărături. S-a obișnuit repede cu dolarii și cenții. La început cumpărăturile le făcea folosind-se mai mult de mâini arătând spre produsele ce vroia să le cumpere. Era deosebit de atentă la prețurile scrise pe etichete, lângă produse, și la restul ce trebuia să-l primească. Fără să vrea și fără să-și dea seama, s-a trezit că știe multe cuvinte englezești. Cu ele a început a face propoziții și chiar fraze mai lungi. Nimeni nu zâmbea când vorbea, ceea ce îi dădu curaj. Vorbele ei erau ca ale oricărui american de prin acele locuri.
A trecut anul și Ioana se gândea serios la întoarcerea în țară. A început chiar să cumpere cadouri pentru cei de acolo. Și avea cui: părinților, celor trei surori și celor patru frați. Dar Ion era tot mai rezervat când ea aducea vorba de plecare. Oare nu voia să se mai întoarcă acasă? Și l-a întrebat. Știa, că doar el i-a spus, că între ei nu trebuia să existe niciun ascunziș.
- Vreau, din toată inima să mergem acasă, Ioană, dar nu știu dacă se mai poate.
- Cum așa, de ce?
Drept răspuns, Ion a scos din sertarul în care-și ținea actele un vraf de ziare „Foaia poporului”. Într-unul scria cu lux de amănunte despre intervenția Germaniei conduse de Hitler în Polonia și ocuparea acestei țări. Într-altul, se spunea că Anglia și Franța au declarat război Germaniei ca, apoi, să se scrie, în alte numere, despre bombardarea Angliei de către aviația germană.
- Precum vezi, războiul s-a apropiat foarte mult de țara noastră. Cele mai multe vapoare care pleacă de aici în Europa ajung în portul Cherbourg din Franța. De acolo ne-am urcat și noi pe vapor când am venit aici. N-avem ce face, trebuie să așteptăm. Au așteptat. Războiul s-a terminat iar România a rămas dincolo de Cortina de fier. De întoarcerea acasă, în satul de sub munte, deocamdată, nu mai putea fi vorba. Totuși, s-au ivit speranțe, dar și-au dat seama că au început să îmbătrânească. O speranță s-a ivit atunci, prin 1964, când, așa cum scria într-un articol din Foaia Poporului, conducerea României s-a opus pe față Rusiei comuniste. A refuzat propunerea rușilor, făcută prin așa numitul Plan Valev, ca România să rămână o țară agrară care să producă alimente, cereale și carne, pentru alte țări care să se dezvolte industrial. Conducerea de la București vroia ca țara să-și dezvolte industria, pentru a putea coopera cu cele mai dezvoltate țări. Această atitudine a României era lăudată în ziarele americane de limbă română.
Tot această atitudine a îndemnat administrația americană să reia pe cât posibil, legăturile cu România. Mulți cetățeni americani de origine română s-au gândit să-și viziteze țara mamă. Ambasada română de la Washington, și câteva consulate, aprobau, fără niciun fel de probleme, cererile de viză pentru România. Mulți români americani și-au revăzut, după decenii, părinții și frații din țară.
- Mergem și noi, Ioane, în țară să ne mai vedem odată surorile și frații, acum când încă mai putem și nu este prea târziu?
- Să-ți spun drept mi-e dor, nu pot să zic că nu. Dar ce o să găsesc acolo, parcă mi-e frică și să mă gândesc.
- Ce crezi c-o fi așa de rău?
- Păi casa, pe care am făcut-o acolo, pe ulița Unghiului, nu mai este a noastră. A luat-o comuniștii. Stă acuma, după cum am aflat dintr-o scrisoare, trimisă de fratele tău Bucur, frate-tu Ion. Nu cred că nu ne-ar primi să stăm câteva zile acolo, dar tot din scrisoarea aceea am aflat că fratele tău este însurat cu o rusoaică. Nu vreau să dau ochii cu rusoaica tocmai în casa construită de mine. Toți rușii sunt comuniști.
- N-or fi chiar toți. Dacă era comunistă, nu se cununa cu fratele meu la biserică, la biserica la care ne-am cununat și noi. Ți-aduci aminte? Parcă a fost ieri! Hai, Ioane să mergem, să ne astâmpărăm dorul, că nu se știe ce-o mai fi în lunile și anii ce vin.
- Eu, totuși, zic să mai stăm, să ne mai gândim. Hai să-ți arăt ceva care poate o să te facă să te răzgândești.
Scoase din buzunarul de la piept o fotografie, colorată, din cele care se fac mai nou cu polaroidul. N-am vrut să ți-o arăt până acum să nu te întristezi. Poza a fost făcută de Gheorghe Droc din Săliște, care a fost în țară L-am rugat să dea o fugă și până în satul nostru că-i aproape de a lui. Nu-s mai mult de 4Km. Uită-te și tu și o să-ți vezi doi frați. Pe Niculae și pe Bucur.
Și-a pus ochelarii Ioana și a privit cu atenție poza. Erau vreo cinci bărbați în izmene suflecate până la genunchi. Erau pătați pe izmene pe cămeși și unii chiar și pe obraz cu ceva galben. Acel ceva era frământat de picioarele lor desculțe. După ce a privit poza cu atenție, a zis:
- Da, sigur, poate să fie Niculae și Bucur. Dar știi ce fac Ioane?
- N-am de unde ști. Tu știi?
- Știu, frământă pământ galben ce se va folosi la facerea unui zid, poate de grajd. Cu pământ de ăsta a zidit tata cărămizile când a făcut grajdul. După ce termină cu zidul, oamenii se spală în râu, apoi beau un pahar cu vin. Așa mi-aduc eu aminte.

- Știi cum m-am gândit eu, Ioană? Să te duci doar tu în satul copilăriei noastre. Pe mine tot mai des, așa cum știi, mă încearcă dureri de spate și de genunchi. Poate m-oi face mai bine, dacă mă duc la sanatoriul la care mă trimite doctorul. Du-te cu avionul că nu faci mai mult de o zi. Cât îi fi tu plecată, eu m-oi doftorici. Dacă mă fac mai bine, om mai merge amândoi, odată.
În aeroportul Băneasa a fost așteptată de un om între două vârste care zicea că-i fratele Bucur, de o femeie bătrână , îmbrăcată în negru care zicea că-i sora Marină și de o fetiță bucălată de vreo 10-12 ani cu părul șaten, împletit în două codițe subțirele, și mereu cu un zâmbet pe buze, semăna atât de bine cu Mili a ei când era mică. De cea urmat își aduce aminte ca de un vis cu dese întreruperi. O călătorie, ce părea că nu se mai termină, cu un tren, urcatul apoi într-un autobuz supra aglomerat, culcatul într-o cameră întunecoasă și apoi...nimic. A dormit până a doua zi spre înserat. Când a deschis ochii câteva femei îmbrăcate în negru se foiau prin cameră. Când s-a ridicat în picioare au început s-o îmbrățișeze, să plângă și să zică printre sughițuri bine ai venit soră. Nu credeam să te mai văd vreodată. Cine or fi femeile și ce-or vrea de la ea?
Au plecat femeile și ea a adormit din nou, până în ziua următoare către amiază. N-avea de unde ști atunci că somnul ei adânc era efectul schimbării cu rapiditate a fusului orar.
De abia a treia zi, a realizat unde este și de ce se află acolo.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!