La un moment dat ajungând în retragere trupele nemţeşti care fugeau şi ele din calea ruşilor, capturile de hrană şi aur au fost mult mai importante, alimente mai consistente şi aur mai strălucitor, neamţul venea dintr-o ţară mai bogată, se hrănea mai bine şi podoabele îi erau mai grele, doar moartea era la fel atât pentru ei, cât şi pentru noi. Îmi pierdusem suflul de atâta alergătură, dar a meritat, pe măsură ce vacarmul frontului rămânea tot mai mult în spate, înţelegeam că am scăpat din încercuire, nemaiavând altă cale decât drumul către casă, două mii de kilometri pe care trebuia să-i fac în condiţiile unui soldat dezertor, hotărârea mea era luată mai demult, doar acum, în faţa dezastrului acţionând concret, fără remuşcări sau simţăminte de trădător, pornind în lungul drum al întoarcerii acasă. Haosul generat de fuga fără nicio coordonare mi-a fost de folos într-o bună măsură, dar crea şi pericole în situaţia în care un glonte putea veni de oriunde, chiar şi de la un camarad flămând şi disperat. Băiete, îmi povestea tatăl meu cu ochii în lacrimi, am fugit din linia întâi la sfârşitul lui noiembrie 1942, ajungând acasă, în Bucureşti după opt luni de zile, în iulie 1943. În primele patru săptămâni am trăit din rezervele adunate de la morţi, pâine uscată, cu porţia şi extrem de rar câte o conservă luată din raniţele soldaţilor nemţi, desfăceam conserva duminica şi mâncam din ea patru cinci zile cu pesmeţi. Erau zile când mergeam până la treizeci de kilometri, alteori stăteam ascuns prin păduri câte două, trei zile, aş fi avut nevoie mare de nişte bocanci, gerul şi apa îmi produceau multă suferinţă, dimineaţa era cel mai greu, primele două ore de mers erau un chin, în nopţile în care dormeam în câte o şură, în fân, la vreo casă părăsită, mă odihneam, în rest nici somnul nu era decât o spaimă continuă, cu lacrimi îngheţate pe obraji. Cu proviziile terminate mă apropiam de câte o gospodărie, nebun de frică să nu fiu ucis de localnici, legam de ţeava armei o cârpă, mai ştiam şi câteva cuvinte pe care le repetam printre dinţii clănţănind de frig şi spaimă, ceream alimente dând în schimb aur sau ţigări, atunci când găseam câte un bătrân uitat de viaţă, sau femei cu barbaţii plecaţi la război. Verighetele nemţeşti erau la mare căutare, primeam în schimbul uneia hrană pentru câte o săptămână, chiar mai mult, şi cu ţigările făceam treabă bună, când vedeau pachetele îmi aduceau şi câte o vodkă, unii erau mai generoşi umplându-mi plosca pentru apă, care era goală că oricum apa îngheţa, cu mâinile tremurânde primeam tăria, vodka făcându-mi nopţile mai uşor de suportat, frigul mai puţin duşmănos. Două verighete m-a costat şi o pereche de bocanci în stare bună, chiar dacă nu erau noi, ajunsesem să mă mişc cu mare greutate şi foarte încet din cauza rănilor îngheţate de la picioare, dată fiind starea jalnică a celor vechi. Când mi-am scos din buzunarul hainei câteva verighete arătându-le celor două rusoaice, mamă şi fiică după asemănarea dintre ele, bătrâna a luat fără ezitare o verighetă mare, nemţească, iar fetei i-a picat cu tronc una mai mică pe care cu bucurie şi-a pus-o pe deget, arătându-i mamei ce bine-i vine. Am încercat s-o fac să-şi schimbe alegerea, verigheta aleasă fiind prima pe care o luasem de pe degetul prietenului meu Isachi cu gândul să i-o duc nevestei lui. Văzându-mi regretul de pe chip, sau poate din milă, când m-am descălţat să-mi pun bocancii noi, încercând, cu dureri greu de suportat să-mi curăţ cât de cât picioarele cu zăpadă, rusoaica mamă m-a chemat în casă, mi-a turnat apă fierbinte într-un lighean, a potrivit-o cu apă rece, dându-mi şi o aşchie de săpun de casă să-mi curăţ şi să-mi înmoi crustele îngheţate ale rănilor. Mi-a luat bocancii vechi şi ciorapii găuriţi apucandu-i cu cleştele de la sobă, i-a scos afară aruncându-i, apoi mi-a adus o pereche de ciorapi groşi de lână, împletiţi în casă şi o cutie de tablă cu untură de porc amestecată cu fierturi de plante de leac. A rupt cu o lingură cinci bucăţi mari din untura întărită, le-a pus într-o cârpă curată, arătându-mi rănile şi grăsimea. Mi-am uns amândouă picioarele până la glezne, apoi mi-am pus ciorapii noi şi bocancii. Atunci l-am simţit pe Dumnezeu lângă mine, blestemându-i cu toată fiinţa mea pe cei care ne-au trimis, deopotrivă pe mine şi pe ei, bărbaţii acestor femei, să ne omorâm unii pe alţii. Până mi-am legat şireturile, ligheanul era golit şi spălat, Dumnezeu punându-mi mâna pe umăr când femeia cea tânără mi-a mai adus o pereche de ciorapi şi două felii de pâine unse cu untură, pe care le-am înghiţit pe nerăsuflate. Mi-am îmbrăcat tunica, mi-am luat arma şi întreg echipamentul ieşind din casă în întuneric cu mâinile împreunate a rugăciune, înclinând repetat capul în vreme ce buzele repetau şi ele, la fiecare înclinare a frunţii: De mare folos mi-a fost alifia de leac a rusoaicei, pe lângă rănile picioarelor oblojindu-mi şi suferinţele provocate de constipaţia permanentă, de care nu aveam cum să scap cu alimentele care mă ajutau doar să supravieţuiesc, când m-a prins o răceală zdravănă, m-am uns pe piept şi pe gât cu untura de leac, dar de cel mai de seamă ajutor avea să-mi fie în vindecarea, destul de îndelungată, a rănii din mână.
Într-o dimineaţă de ianuarie, în tufişurile în care mă pitisem peste noapte să mă feresc de viscol, un iepure mare s-a speriat de mişcarea mea, era prea îngheţat să mai fugă, stătea ghemuit tremurând de frig sau de boală, m-am ridicat cu greutate înfigând baioneta în spatele lui, nici sânge nu prea curgea, îngheţa la ieşirea din rană, foc nu aveam cu ce să fac, am belit animalul cât mai era călduţ, baioneta mai mult sfârteca decât tăia, i-am îndepărtat pielea scoţându-i măruntaiele, inima am mâncat-o prima dată, mai avea sânge în ea, am frecat iepurele pe toate părţile cu zăpadă, când am terminat cu toate, carnea îngheţase. Vreo zece zile am mâncat din iepuroi, ficatul l-am înghiţit cel mai greu, crud era şi mai amar, tăiam bucăţele mici de carne pe care le încălzeam în gură, mestecându-le cu scârbă la început, simţindu-le dulceaţa pe măsură ce carnea se împuţina în raniţă. Când găseam câte o gospodărie parăsită, nu scotoceam în casă, în care, pe lângă faptul că era închisă, nici nu găseam nimic, totul era luat de fugari, căutam cu maximă atenţie în magazii, în şură, unde am găsit de câteva ori grăunţe de porumb, boabe de grâu, orz sau secară, pe care la început am încercat să le zdrobesc în măsele, apoi am găsit o modalitate de a le înmuia, care-mi provoca multă suferinţă, dar foamea era şi mai agresivă. Înveleam doi pumni de boabe într-o cârpă curată, puneam o mână bună de zăpadă peste ele, legam năfrămuţa şi o băgam pe piele, în zona laterală, stânga sau dreapta, unde sensibilitatea pielii era mai redusă, când aveam cereale, mereu aveam câte două meniuri în fiecare parte, am încercat şi în zona burţii şi a şalelor, dar acolo nu suportam gheaţa, în două zile, cu apa din zăpadă topită şi la căldura corpului, boabele se înmuiau, le mâncam cu puţină sare, şi imediat puneam altele în locul lor. Mai târziu săram boabele când puneam zăpada, dar după o săptămână mă ustura pielea atât de tare, încât am renunţat, chiar dacă sărate de la început, boabele se înmuiau într-o singură zi.
Ţineam paharul cu vin în amândouă mâinile, coatele pe masă, lui îi vedeam mâinile doar când ducea paharul cu ţuică la gură, în rest şi le ţinea pe coapse, privindu-le necontenit. Îl priveam, mai tot timpul nu-i vedeam decât fruntea şi nasul, cuvintele ieşindu-i încet printre buzele aproape imobile, subţiri, lipsite de culoare şi expresivitate. Şi-a ridicat încet privirea către mine, se uita dincolo de ochii mei şi, fără să schiţeze vreun gest de camuflare, două izvoraşe de lacrimi i se prelingeau din ochii albaştri ca cicoarea, nefireşti cumva pe faţa arămie, încadrată de barba albă.
Într-o tăcere absolută şi-a lăsat privirea în jos, luând un şerveţel din pachetul de pe masă, şi-a şters lacrimile apoi şi-a suflat încet nasul întorcându-se către uşa de sub chiuvetă şi aruncând şerveţelul folosit.
- Uite prietene, pentru că de cincisprezece ore mă asculţi cu atenţie, pentru că mi-ai salvat fata de la moarte, după ce mi-ai adus-o pe lume pe cea mică, pentru că nu m-ai omorât după ce ţi-am aruncat alcool în faţă, şi, mai ales, pentru că în cea mai mare parte mi-ai dat crezare poveştilor, îţi mai spun ceva. Ce-ţi voi povesti acum te va duce într-o situaţie privilegiată, aceea de a afla o taină pe care în acest moment doar doi pământeni o ştiu, taină care-mi împovărează sufletul, cerându-se împărtăşită, mărturisită cuiva.
- Ce să-ţi spun? Ţi-ai amintit de binele făcut şi vrei să mă răsplăteşti... Rahat! răspopitule, tu nu eşti capabil de aşa ceva, tu ştii doar să primeşti nu ştii să dai. Nu te-ntreb cine-i al doilea pământean ales de soartă, poate ştiu, dar nu înţeleg de ce-i nevoie şi de-al treilea ca tu să-ţi găseşti liniştea. Vorbele tale sunt mincinoase, periculoase, ascunzând întotdeauna un interes meschin. Te ascult cu maximă atenţie, cu toate simţurile ascuţite la maxim. Şi cu teamă!
Nu a reacţionat în niciun fel, nici măcar nu şi-a ridicat privirea până când tăcerea s-a aşternut între noi, apoi a continuat, dovedind, prin calm şi tenacitate un interes mai presus de orice formă de răzvrătire împotriva umilinţelor verbale la care-l supuneam.