Era un clovn din acela care mai mult te sperie decât te amuză. Nu avea nume de scenă ci de eșafod dar copiii nu-și dădeau seama: îl chema Ghilotici. La adulți nu avea succes și nici nu-l interesa. Pe unde trecea circul lui dispăreau copii. Avea ochiul format, își fixa victimele în timpul reprezentațiilor: prunci însoțiți de bunici neputincioși ori copii ai străzii furișați la spectacol prin manevre istețe. Bomboanele, trucurile ieftine și giumbușlucurile erau momelile cu care îi aștepta la ieșire și nu rata niciodată. Luna trecută i s-a înfundat, a dus într-o fundătură un copil al cărui frate adolescent adora clovnii, dar hăcuiți, omorâse deja unsprezece. De atunci, presa națională a început să scrie că numărul măscăricilor de circ dispăruți l-a întrecut pe cel al copiilor. Un adolescent știe cel mai bine ce și cum: are o colecție drăguță de nasuri roșii și de pantofi de jumătate de metru cu cioc întors. Și le pune pe rând în cămăruța lui din mahala și se maimuțărește în oglindă. Are și nume de scenă: Bufonel. Și-a promis că atunci când își va trece pe răbojul clovnuciderilor o sută de bucăți îl va da naibii de diminutiv.