Găsisem un minunat loc pentru scris în clădirea instituției în care lucram. Mă inspira mai mult decât casa în care locuiam așa încât, cum nu-mi plăcea somnul, mă duceam la serviciu cu două-trei ore înainte de începerea programului și scriam. Era pustiu la birou. Pustiu și beznă. Scriam pe telefon. Stăteam lungit pe o canapea minunată, admiram de la etajul al doisprezecelea cum se trezea Bucureștiul puțin câte puțin și scriam tot ce-mi trecea prin cap. Îmi plăcea enorm. Credeam că la ora aia foarte matinală nu mai ieșea din blocul meu nimeni dar mă înșelasem. Am coincis la ieșirea din apartament, de câteva ori, cu o doamnă de la etajul doi. Eu stăteam la trei și o auzeam cum încuia ușa. O prindeam din urmă la scară, ne salutam deși nu ne văzusem în prealabil niciodată și cam atât. Nici nu o observasem prea bine, era iarnă și ieșea înfofolită. Dar mirosea bine de tot. Mă urmărea parfumul ei câteva minute și îmi trezea curiozitatea în privința ei. Cred că trecuse o lună de la primele noastre intersectări când ne-am împrietenit brutal. Ieșisem din apartament și imediat ce am cam trântit ușa să o încui am auzit că se descuie ușa ei de la doi. Nimic neobișnuit. Când am ajuns la etajul ei am întâlnit un peisaj nou, inedit: vecina era în pragul ușii întredeschise desculță, în pantaloni scurți de pijama și o bluziță cât o batistă. Mă privea și atât, pe jumătate adormită și despletită. Superbă. M-am oprit în fața ei și am privit-o îndelung. Nu am zis nimic niciunul dintre noi. Nu atunci. Dar știam amândoi ce va urma, doar lungeam așteptarea și emoția primelor atingeri și săruturi. Au venit într-o marți, în următoarea marți. Am coborât la ușa ei ca de obicei, ca și cum aș fi plecat la serviciu. I-am găsit ușa întredeschisă, ca o invitație. Am intrat. Aerul era dulceag și îmbogățit cu Julio Iglesias în surdină. Ea era la geam, în beznă, privind cartierul încă adormit. Am îmbrățișat-o ușor și mi-am adâncit nasul în părul ei. S-a întors și ne-am sărutat. Sunt exact 396 de zile de atunci. N-am îmbrățișat în fața geamului ei în peste 300 de dimineți, întotdeauna avându-l ca martor pe Julio. Când ne-am dat seama că asta ar putea decurge într-o dragoste nebună, ne-am schimbat ora de plecare la serviciu și nu ne-am mai întâlnit niciodată. Uneori am impresia că doamna cu pălărie și ochelari enormi de soare care duce gunoiul după asfințit e ea dar nu cobor niciodată să mă conving.