În acest an, de 1 Mai, am decis să mergem prin oraș, să luăm mititei de la vreun chioșc, să luăm și prăjituri de la vreun magazin… Vremea era nehotărâtă și riscam să ne prindă ploaia pe Râul Mare, unde mergeam după armindeni.

Am plecat cu mașina personală spre piața veche. Știam că nu vom avea loc unde să parcăm, dar căutam. Am trecut bine de piață și am lăsat mașina aproape de râu, lângă o bordură, unde încă nu era trotuar.

Am mers în piață. Lume multă, ca de obicei. Câțiva producători aduseseră răsaduri, alții aveau legume. Erau și comercianți cu ceasuri, haine… Cei care veneau în fiecare duminică. Erau și tonete cu mititei, cârnăciori și tradiționalii virșli pe care îi serveau fierți, cu muștar și pâine.

Am luat mititei și ne-am așezat la o masă.

- Ne-ar trebui niște scobitori…

- Sunt pe masa din dreapta, ne spune fata care servea.

Am luat câteva scobitori, câte au ieșit pe gaura făcută în cutie. Nu le-am numărat. Cum era să mă apuc să număr? Una, două, trei, patru.

La masa din fața noastră era un bărbat cu un copil. Tatăl a cerut un cuțit și a tăiat câteva bucățele pentru copil.

În timp ce încercam să mâncăm mititeii abia luați de pe grătar, copilul mă privea. Bărbatul îl întreabă dacă mai vrea să mănânce. Copilul spune că nu mai vrea, că e sătul.

O vreme l-am ignorat pe copil, apoi am văzut cum mă urmărește. Mi-am amintit de scobitori.

–Vrei o scobitoare? Ochii copilului s-au luminat. A întins mâna.

Soțul meu s-a ridicat de la masă. M-am ridicat și am plecat.

- Ai văzut ce a făcut copilul?

– Nu eram atentă la el…

- A înfipt scobitoarea în capătul mititelului, dar mititelul s-a răsucit…

- Bănuiam că i se părea interesant modul în care foloseam scobitorile ca să țin mititelul.

Un nor negru acoperise discul soarelui. Era mai bine să plecăm. În drum spre casă am luat și prăjituri.

Întâmplarea cu scobitoarea mi-a șters umbra de nemulțumire pentru fotografiile pe care nu le-am făcut pe Râu.