Autoportret
Gorun Manolescu


L-am urmărit. De ce? Nu am nici o idee. Poate m-a intrigat. Într-o zi l-am văzut pe stradă cărând ceva dreptunghiular învelit în ziar, lipit cu scotch. S-a îndepărtat ezitant, ca de frică. De cine? A ajuns pe strada X, în fața unei curți în fundul căreia se află o casă destul de mare, oarecum dărăpănată. S-a oprit, uitându-se în jur cu grijă. Îl priveam de după un colț. Nu m-a văzut. A intrat. Şi eu după el. În curte era un copac. Casa avea un fel de etaj. Urcându-mă în copacul din curte, am putut să mă uit prin fereastra mare, puțin murdară, a livingului de la etaj. Am putut distinge destul de bine: eu însumi intrasem în cameră și pusesem pachetul pe o masă. Îl despachetam. A apărut un tablou, un autoportret. L-am atârnat pe perete. Apoi a dispărut. Unde? Pe perete era doar o ușă spartă. Ca în „Portretul” lui Magritte