Lucrez la o firmă privată. A trebuit să plec pe un şantier într-u colţ de ţară la mama dracu pe undeva prin nord-est uitat de toţi şi de toate.
*
Era, unde am ajuns, o nenorocire nu la figurat. Un sat amărât cu uliţe înnoroiate; când se terminau, urma un drum forestier ce urca înspre lucrările pentru care fusesem trimis să le supervizez. Până într-un loc mergeam cu un 4x4 care părea cam rablagit dar care funcţiona încă zdravăn. Apoi o luam pe jos sau mă urcam în tractorul cu şenile care făcea transportul de materiale până la punctul de lucru. Şi asta zi de zi de dimineaţă până pe înserat când băgam apoi câte ceva în gură din proviziile pe care mi le adusesem.
*
Pe Ioana, învăţătoarea din sat, am întâlnit-o de mai multe ori. Eu în 4X4 ea pe jos. Am invitat-o politicos în maşină ea a refuzat la fel de politicos de fiecare dată până când am găsit-o stând pe seară pe o stivă de lemne proaspăt tăiate şi mi s-a părut nu obosită ci chiar bolnavă. N-am mai întrebat-o ce are am ajutat-o să se urce în maşină mi-a spus şoptit că i se întâmplă din când în când apoi mi-a arătat pe unde s-o iau spre casa ei .
*
Maşina merge hurducăind. Se aude cum o măicuţă de la mânăstirea ce se află după un deal bate toaca. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul și intensitatea cresc pe nesimțite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca să devină , încet, încet, sălbatică, insuportabilă această creștere. Mângâiere apoi când ritmul și intensitatea descresc iar nuanțat. Nuanțându-se cu pauzele și intensitatea Liniștii.
Spre toate astea m-am concentrat în cursul drumului în timp ce Ioana a stat în scaunul din dreapta ghemuită fiind zdruncinată de gropile prin care trecea maşina şi pe care am nu am putut să le evit.

*
Am intrat din pridvor în casă. Casă de țară. Cu două camere. Ne branşată la reţeaua electrică. Prima, cum pătrunzi din pridvor, cu masă joasă, rotundă, țărănească. Cu picioare trei - oblice. Rotunde. Groase sus, încastrate, fără cuie, cu cepuri, în masă. Subțiindu-se spre podea, zvelte. Abia pot încăpea trei - patru oameni în jurul acestei mese. Înconjurată de patru scaune care o reproduc. În miniatură. Mai departe, în stânga, încă două. În total - șase. Cu masa - șapte (cifră magică? are vre-o semnificație?). Afumate - și masa și scaunele. Prin porii lemnului de esență tare a pătruns fumul, în timp. Fumul din vatra peste care se lățește și apoi se îngustează spre tavan, hornul.
Din prima cameră, ușa spre "camera din față". Ioana a lăsat-o deschisă. Îmi face semn să intru. A aprins lampa cu gaz. Îi ridică fitilul și, odată cu el cresc și sunetele, din ce în ce mai înverșunate și mai rapizi ale toacei de la mănăstire. "Camera din față" s-a umplut de aceste sunete ca o lumină albă ce vibrează. Ioana micșorează puțin flacăra lămpii. Lumina devine suportabilă . Normală, blândă…Proiectează umbrele difuz. Misterul capătă alte nuanțe…
Lampa - pe masă. În stânga - patul. Patul acoperit cu cergă, plin de perne cu fețe lucrate într-o geometrie atât de perfectă! Arnici negru și roșu. Cerga - mițoasă, albă, învârstată cu negru. Deasupra patului, o fotografie: Mama și Tata. Tata şi mama s-au prăpădit. Vorba Ioanei - înceată rară. Numai obrajii, de o roșeață bruscă, trădează ceva. Și, poate, respirația: oboseala explodată odată cu explozia lămpii, luminii, albului și care, încet, încet, revine la normal. La normal? Nimic nu mai este chiar "normal" de când am intrat în casă. In acest alt Spațiu-Timp. Mie mi se face rău câte o dată zice ea. Iartă-mă o să mă întind puţin să-mi revin.
*

Trupul Ioanei - superbă jertfă întinsă acum pe patul modest, acoperit cu cerga albă învârstată cu negru…Mi-e teamă. Nu ştiu ce să fac. Îi ascult ritmul respiraţiei care se întrerupe din când în când. Apoi încremeneşte dintr-odată.
Tresar îngrozit. Fața ei destinsă - palidă. Răsuflarea - oprită, Doar o venă subțire, spre tâmplă, abia mai tresare în lumina puternică a lămpii căreia i-am ridicat fitilul… Apoi se oprește și această tresărire. Trupul ei încordat se destinde moale. Am rămas singur cu o moartă frumoasă (încă frumoasă) alături. Vreau să strig îngrozit și nu pot. Ca atunci când, în vis, ți se întâmplă un accident fatal și nu poți scoate vre-un sunet… Încet vena subțire la tâmpla Ioanei a prins iar viață. Trupul începe să se mişte. Ochii Ioanei sticloși, se înmoaie într-o privire blândă, încă rece, care nu "vede"… Întoarce apoi fața palidă într-o parte, căutându-mă… Respirația i se calmează. Devine liniștită, normală…Oftează stins…Şopteşte: am crezut că este ultima dată…de fiecare dată cred la fel…Nici doctorii nu știu ce-i cu mine. Zic că o să-mi treacă "după"… (a roșit - văd în lumina lămpii cum fața albă, întoarsă spre mine, roșește brusc). Repetă: "după"…(cu rușine) ce o să intru în rândul lumii…Îmi pare rău. Mulţumesc mult că m-ai ajutat. Spun: mai stau puţin să-ţi revii complet.

*
Asta a fost prima mea vizită la Ioana. A doua zi am fost din nou să văd dacă îi e bine. Totul era normal ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-a făcut o cafea. Am stat de vorbă de una de alta ca şi când ne cunoşteam demult. I-m povestit de mine. Mi-a povestit de ea. Avea 19 ani. Terminase un liceu pedagogic. A venit învăţătoare în satul părinţilor. Stă într-o casă a lor. Ambii muriseră. N-are rost să vă spun mai mult. Am tăifăsuit ca şi când ne cunoşteam din totdeauna şi doar ne aduceam aminte de una de alta. Dar când să plec ochii mi-au căzut pe ceva. Avea acolo, pe o laviţă din camera din faţă acel „ceva” nu ştiam ce părea un tablou întors cu faţa în jos. A văzut unde mă uit. Era într-adevăr un tablou pe care l-a întors să-l văd. De acum lucrurile au căpătat o aură fantastică. Mă pricepeam puţin la pictură. Mă pasiona. Vizitasem câteva expoziţii. Aveam acasă unele albume pe care le cumpărasem aiurea, fără nici un fel de gând, la întâmplare. Le luasem că-mi plăcuseră pur şi simplu.
Tabloul: ei tabloul fusese executat precis de-un maestru asta o simţeam intuitiv. Înrămat, greu, maiestuos, medieval, culori prăfuite - vii sub praful depus în timp, care intrase în ele dându-le însă o strălucire patinată, nefirească. Portretul Ioanei! Vechi. În haine de epocă. Pictor flamand? Nu, mai curând…Culori închise. Părul strâns deasupra capului, într-o diademă. Numai diadema lucea în contrast cu restul culorilor . Tonuri de negru-maroniu, roșu și alb. Grele dacă nu le-ar fi deschis albul izbucnind cu putere, din când în când ca apoi, din nou, să se stingă: de la catifeaua sângeriu închis, aproape negru, a rochiei cu falduri bogate și corset, până la nuanța - aproape caldă, dar pală a pielii care o simțeai cum palpită sub rochie. Și apoi - INELUL…Fulger - explozie de alb temperat de argintiul blând care se prelingea, moale însă pregnant, din diademă. INELUL - pe mâna cu degete lungi, prelungi care nu se mai terminau. Fragile, nervoase și totuși puternice în fragilitatea lor. Mâna dreaptă, pusă pe corsajul care palpita ușor; pe arătător - INELUL. Cu montură din platină. Două ogive care tindeau să se întâlnească, bătute în diamante. Strălucitoare, fin șlefuite - lumina se răsfrângea într-o adevărată beție de raze reflectate, potențate de lumina aproape să fie ucisă (de ea însăși? de întuneric?), a lămpii cu gaz…Portretul ei, sau un portret aidoma ei…
A început să-mi povestească. Îl am de la mama. L-a ţinut întotdeauna ascuns într-o laviţă acasă în Târgul în care m-am născut. L-am adus cu mine aici. Zicea ea, mama, că se trăgea din nişte neamuri care trăiseră şi probabil că mai trăiesc pe undeva prin Austria. Iar în tablou ar fi fost cineva de viţă nobilă pentru că acele neamuri din Austria fuseseră la obârşie bogate şi cineva la viaţa lor. Iar tabloul chiar semăna cu mine.

*

A fost ultima dată când am mai văzut-o pe Ioana. A dispărut peste câteva zile. Au căutat-o cu poliţia. N-au mai găsit-o. Se mai întâmplase şi cu o măicuţă de la mănăstire. Dar ea fusese găsită violată şi omorâta. În plus, prin satul acela nenorocit exista şi o casă pe care lumea o botezase „La chizdă roşie”. Unde erau aduse fetişcane pentru cei de pe şantier care plăteau gras o deflorare. Iar ele apoi dispăreau…
M-au chemat la poliţie. Eram, chipurile, ultimul care-o văzuse pe Ioana. Mi-au întors spusele pe toate părţile. Am dat declaraţii peste declaraţii. M-au lăsat în pace. Nu tot aşa pe Alupii, un tip binefăcut, cu o motocicletă ultra cu care se înnoroia pe uliţele satului dar nu se lăsa, lucrător de mai mult timp pe şantierul la care fusesem trimis. A fost bănuit şi cercetat mai ales că îi cam dăduse ocoluri Ioanei nu cu mult timp în urmă.
Nu mai ştiu ce-a ieşit. Îmi expirase detaşarea şi am fost lăsat să plec.

*

După mulţi ani de atunci de când am uitat cele petrecute sunt acum, în plină pandemie, în oraşul în care trăiesc şi lucrez. E vară. S-a terminat „Necesitatea”. Am intrat în „Alertă”.
M-am dus la o terasă. Am cerut o cafea. Am băut-o în linişte relaxat cu plăcere. Am chemat-o pe cea care mi-o adusese. A venit. Deodată ne-am privit lung, lung de tot. Ne-am zâmbit. Ne-am recunoscut cumva dar nu ştiam de unde să ne luăm.
Terasa avea un bar de fiţe unde se consuma, într-o cămăruţă ascunsă bine, droguri. Fără iarbă i-am zis. Fără iarbă mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze. Când? am întrebat-o. La noapte când ies din tură.
Am aşteptat-o am luat un taxi am mers la mine. S-a aşezat firesc pe pat. M-a chemat lângă ea. Ce-a urmat nu e greu e imposibil de spus. Am totul în minte. Cu fiecare secundă cu fiecare frântură de secundă cu fiecare frântură de frântură…cu un continuu care mă obsedează rămânând acolo la infinit. Pot spune totuşi că spre dimineaţă când eram între somn şi trezire s-a îmbrăcat şi s-a prelins spre uşă. Înainte să iasă am întrebat-o nu mai rămâi? Şi-a fluturat mâna din mers: data viitoare. Şi a închis încet uşa după ea. N-a mai fost nici o dată viitoare…

Am căutat-o la cafenea. Pe cei care i-am întrebat nu mai ştiau nimic despre ea. Doar că lipsea, pur şi simplu, de o vreme. Câţiva şmecheraşi care auziseră ce întrebam m-au luat peste picior: c-o fi pe-aici, pe dincolo, c-o fi plecat „la lucru” prin străinătate…N-am avut nici puterea să-i înjur.
…..

Mă trezesc după multe, multe zile, seara târziu cu cineva la uşă. Aprind lumina. Sunt buimac, nu mai pot s-adorm de când nu mai ştiu de ea. Mă reped la uşă. O deschid cu inima bătându-mi. Este acolo o femeie oarecare, în jur de 40 de ani probabil. Nici n-o văd prea bine în lumina care vine din casă. Mă întreabă cum mă cheamă. Îi spun. Îmi întinde un pachet mic. Înainte să moară la spital. Mi-a zis să ţi-l dau. Până să înţeleg ceva, a plecat. Îmi revin. Mă uit în toate părţile. O caut pe stradă. Nimic. A dispărut. M-ă întorc ameţit cu pachetul în mână. Îmi vine să-l arunc. Nu mai ştiu ce-i cu mine. Mă aşez pe pat. Privesc pachetul îmbrăcat în hârtie mototolită. Îl desfac tremurând: o cutie, o cutie mică de catifea. O deschid….Inelul cu montură din platină, două ogive care tind să se întâlnească, bătute în diamante, strălucitoare, fin șlefuite - lumina se răsfrânge într-o adevărată beție de raze reflectate, potențate aproape să fie ucise.