Nea Petrică, cizmarul cartierului, era un filosof dat dracului. Toată lumea care îi intra în micul și înghesuitul atelier dintre chioșcul de ziare și stația de sifoane îl asculta fascinată vorbind de pe taburetul lui ros de timp, ca un guru al gândirii profunde, înconjurat de role de piele și tuburi de coloranți, de prenadez și mosoare de șireturi. Domina cu mare artă filosofii antici, simțea profund dubiul cartezian, admira vitalitatea lui Voltaire, descifra întunecimile lui Hegel, palpita cu forța lui Unamuno, se enerva contrazicându-l pe Sartre, coincidea cu Heidegger, îl cita la perfecțiune pe Țuțea și îl interpreta de milioane pe Cioran dar adevărul e că nu era în stare să repare de formă cât de cât decentă nici măcar o pereche de pantofi.