A spune te iubesc este o răspundere care îți iese cum trebuie din carne și oase, credeam că sunt din spumă și apă și carne, că mă pot face unică și foarte nevăzută, să îmi trag aripile marine ce sunt lungi și albe chiar pe lângă corp, sau dacă sunt înger, mă prefăceam că sunt Nina și că mă agățasem, foarte repede și trainic, de o Pasăre mare și, văd, o hrăneam cu pâine, iar pasărea îmi cunoștea unghiile, dragostea, dar și închinarea, iubirea este o Forță, cred eu, așa pare, are un început și un sfârșit de săgeată, și Cupid, dar unul deștept, maleabil, dat fiind că dragostea nu pățește nimic, între două oase, frânte unul în celălalt, foarte repede, de acolo de unde începe mult dorul și unde este o fântână, el, și o fântână, apoi, și ea, desigur că începutul este o banală bornă, îți dai seama, iubesc, sunt îndrăgostit/îndrăgostită, iar borna aceea este începutul săgeții, partea de început, a săgeții lui (Cupid) și e mare, e o foarte profundă importanță și deplină, în tot, ca și cum ai da în trunchiul unui copac, după cum ai ghicit că e tocmai ce trebuie, care este capătul săgeții cu care vei iubi și nu vei renunța poate niciodată, pentru că borna... Borna...

Capătul de început al iubirii s-a îngroșat, acum, e ca un fel de ”începere a începutului”, dar o parte a copacului, copacul râde și plânge. ”Cum așa...” Pentru că, de fapt, ce începe, din bornă, sunt lujerii cei frumoși de la fiecare strigare a iubitului/iubitei. Îl strigi și îl chemi, iar din buturuga (Care chiar tu ești) cresc, atunci, foarte repede și se nasc lujeri noi, în pofida durerii, care poate exista, se bagă (și ea) în seamă. Și este doar o buturugă, dar are grosimi, capătă, se îngroașă, chiar se îngroașă, buturuga suspină și plânge, dar râde și este fericită, peste râs sau peste râsul unde se naște și fericirea, peste plâns, depunându-se, și atunci dau, din ea, și ramuri, care se îngroașă, pe măsură ce zilele tot parcă trec.

Ai ramuri, zi-i tu iubitei tale dacă ai ramuri (pentru mine) sau nu ai, iar atunci VEZI ramurile mele, mai mari decât ale tale, mult mai mari (în lunile Mai sau în Decembrie) se îmbrățișează cu ramurile tale, și atunci, desigur, că ”scumpul Cupid” este foarte fericit... ”Am mai alăturat două suflete!”, așa zice, și tu râzi, mult, râd și eu, mut, căci te iubesc foarte mult, și tu, desigur, știi totul și poate că și tu mă iubești, (Nu sunt sigură de nimic...) și, atunci, un ram foarte mare îmi dă peste cap, că și tu mă iubești, apoi ce facem/ce ne facem că ne iubim sau că nu ne iubim, iar ramurile atunci ne dau peste cap, se formează ”săgeata”, borna e desigur cam totul, fundația, apoi ramurile, eu văd ramurile mele, și apoi și pe alte tale, și mă sperii, tu vezi ramurile tale, tu te sperii mai mult decât mine, ce este cu tine, apoi le vezi și pe ale mele și te liniștești. De ce te liniștești când vei vedea ramura mea crescută, frumos, din suflet sau din poate alte milioane de borne, cu care te zăpăcesc și cu care încerc să te iubesc, în mod speriat, mii de borne încerc să ți le pun în brațe, însă tu ești numai un bărbat și nu știi ce să faci cu atâtea... Le lași jos, bornele, dar ramurile mele nu îți dau pace, nici borna, unica, parcă e legată de trunchi. Ups. Trunchiul meu făcut din os și din carne, apoi din ramurile care te-au speriat și, acum, desigur poate tremuri de frică, pentru că dragostea este o făptură de ațe, care ”apără” porumbul de păpușoi, unde ai intrat tu... ”De ce ți-i frică...” Unde îmi e tolba cu săgeți? ”La Afrodita îți e, pentru că îți e mamă...” Iar Afrodita a zis că e mai drăguță o inimioară, în ”ciudată” săgeata care începe cu o bornă, trebuie să fie o inimioară, apoi care se continuă cu ramuri... ” Nu mi-e frică de absolut nimic, se face săgeată, din borna strașnicului început care s-a format, cum crește... o budincă de Vanilie! Te iubesc mult. ”Cupid” e dezamăgit. Cu inimioare foarte patetice, acesta este Copacul meu, (P.S.): Nu cu săgeți. Chiar dacă acum numai îmi imaginez că ți-ar plăcea ramurile mele foarte groase care se termină... Chiar cu o inimă. (Sfârșit de P.s.) Și vorbim despre Copacul Afroditei, care a pus o pilă și pentru mine, tocmai la tine. (”Zice ea că e mai drăguț săgeți, cu inimioare la capete...”) Dar Afrodita (ceea ce nu își arată) este iremediabila ei frumusețe și se preface și prostuță, când de fapt parcă se ascunde.

Mi se pare că Unchiul ei era ceva... primar, care și dânsul avea o fată... ”A spune că te iubesc, este un fel de copac, care se aseamănă cu Luana, iar eu sunt, de fapt, protejata și pila Afroditei...”, zicea, de pildă, fata primarului, și atunci peste orașul acela s-a lăsat zăpada și iubirea, de au venit mașinile de deszăpezit, ca să alunge și ca să dea cu pietre în îndrăgostiții lumii, iar revolta este, în noi, pentru că ne iubim, toți îndrăgostiții acestei lumi. ...Ce faci, nene, nu vei vedea un vin bun, ce e acolo, ce se vede? ”Perechi... Sunt niște perechi foarte ciudate... Stau unul, în altul. Sunt înfășurați de ramuri și sunt fericiți. Ce fac... Nu știu, nu mai văd... Iatete, e unul care îi e frică de ramurile femeii, dar nici nu poate fără ele, le tot prinde cu o mână, și apoi le lasă... Dar râde, în timp ce face aceasta... Ce bărbat ciudat... ”Dar femeia lui cum e?” Nu știu, nu o văd... Nu o văd de aici...

Ai ramuri, zi-i tu iubitei tale dacă ai ramuri? Ești copac, ești bărbat, ești serios, cum naiba ești? (Și, desigur, toată lumea din primul rând este foarte dezamăgită, multe aplauze care se amestecă cu tot felul de monede parcă pentru dezaprobare... ”ȘI EU CE ROL AM, ÎN TOATE ACESTEA?” Cine a zis... Cine a zis... ”Bărbatul...”... Femeile din stradă, râd în mâini. ”E doar un moment, de-al lor... Să-i înțelegem...”, Apoi, parcă, din nou râd sau își caută batistele, prin poșetă, sau un ruj foarte strident, cu gust parcă de prăjitură învechită, cu gust incert... (Cum sunt de fapt toate rujurile, chiar și acelea foarte scumpe. Dacă mai bine îți șade cum ești tu, cu o cremă pe buze.) (Este frig... E frig...)

”Lăsați-le, că doamnele sunt frumoase...”, remarcă cineva. (...În lume, e foarte frig...)