Așa de mult o urau pe mătușa Angelica încât nu uitau să se manifeste și când plecau în concedii. Nici nu ajungeau bine în stațiuni feerice de munte ori prin orașe răsfățate de soare la mare ca și dădeau fuga în căutare de chioșcuri și cumpărau ilustrate cu brațul să o salute cu năduf și vorbe grele și să-i facă în ciudă că o lăsaseră singură, ca în fiecare an, să moară de cald în marele oraș din mijlocul câmpiei. Primea mătușa Angelica vizita poștașului, fericită, de cinci-șase ori pe zi. Își petrecea zilele în casă, făcând rebus și bucurându-se de atenția sporită a nepoților și a copiilor lor plecați în vacanță. Era încântată de atâta iubire. Vedea poiene spectaculoase în cărțile poștale aproape sticloase, de o calitate excepțională, admira vârfuri muntoase cu petice de zăpadă pe alocuri, plaje întinse cu nisip alb, golfuri încântătoare care o făceau să viseze și lagune ticsite de păsări multicolore, fascinante. Mai puțin o interesau urările de pe verso: "să ne pupi în cur, mătușică!", "arde-te-ar focu', zgârcito!", "să-ți fie țărâna ușoară până venim înapoi!", călca-te-ar tramvaiul!", peste care trecea amuzată. Dragii de ei, câte ilustrate îmi trimit, câte eforturi și câți bani cheltuiesc de dorul meu!, vorbea ea cu papagalul care o privea mai curios ca niciodată. În fiecare seară își aranja cu migală vederile primite într-un album decorat cu inimioare și nu uita să le prindă pe toate cu ace zdravene înfipte în dreptul semnăturilor, în duet cu boldurile înfipte, cam în același timp, în maimuțoii voodoo cumpărați de urgență de la prăvălia de vrăjitorie deschisă la colț și personalizați pentru fiecare drag membru al familiei plecate în vacanță.