ÃŽn Parc


Era genul de fată care atrăgea privirile nu pentru că voia, ci pentru că nu putea fi ignorată. Stătea rezemată de spătarul de piatră al băncii sculptate, un monument uitat de timp, și privea spre vila albă cu pridvor, aflată lângă fântâna *Miorița*. Părul ei lung și negru, cu șuvițe violet, părea să absoarbă lumina soarelui, iar geaca gri cu modele geometrice îi dădea un aer de mister. Jeanșii Diesel și ghetele negre, cu aspect deliberat uzat, sugerau o eleganță calculată, o rebeliune îmbrăcată în sofisticare.

Pe trotuar, lumea era rară. Un bărbat, purtând un costum care părea extras dintr-un episod din *House of Cards*, își încetinise pașii grăbiți pentru a o studia. Ochii ei, de culoarea mării pe timp de iarnă, îl fascinau. Capul ei se înclina ușor în calea vântului, care îi mângâia părul într-un dans tacit. El interpretă acest gest ca o invitație, deși nu era sigur dacă era una reală sau doar o proiecție a dorinței sale.

Fata nu dădu semne că îl observă. Își scoase un creion de cărbune din buzunar și începu să deseneze contururile vilei albe. Pe acoperiș, o giruetă în formă de cocoș dansa în vânt, iar mâna ei se mișca rapid, trasând raze de lumină și un soare în formă de trompetă. Desenul părea să respire, să trăiască.

Bărbatul se apropie, încercând să intre în lumea ei.
— Ești la Arte Plastice?
Tăcerea lui era mai zgomotoasă decât orice cuvânt. El insistă:
— Știi că în perioada interbelică i se spunea Vila cu Clopoței? Clopoței care sunau la cea mai mică adiere de vânt.
Fata continuă să deseneze, absentă, ca și cum ar fi singură pe lume. El, descumpănit, își regăsi aerul dezinvolt și o invită la o cafea.
— Probabil nu ai încredere în mine. Eu sunt doar un surfer care caută valul perfect. Știu ce gândești: surferii nu poartă cravate. Dar uite, lucrez la o multinațională.
Îi arătă o carte de vizită, pe care ea o ignoră. El o puse înapoi în portofel, iar portofelul în buzunarul genții de laptop. Privind spre cer, observă un nor negru care amenința să strice ziua.
— Mergem? Haide! E aproape, aici la Casa Presei.
Fata desena acum un nor și un stol de păsări.
— Știi ce statuie era în fața Casei Presei pe vremea lui Ceaușescu? Statuia lui Lenin. Cred că te plictisesc.

Ridică mâna să o mângâie pe obraz, dar ea îi respinse gestul cu o privire rece. Aprinse o țigară, iar el ceru una și el. Fuma în liniște, în timp ce ea continua să deseneze. Gelozia îl cuprinse:
— Vine prietenul tău să te ia cu mașina? O Tesla, nu? Știai că sunt numite după Nikola Tesla?

Fata se uită la ceas, iar el, disperat să câștige timp, rupse desenul din caiet.
— E superb! Îmi place atât de mult încât o să-l iau eu.
Foaia de hârtie flutura în mâna lui ca un trofeu. Fata se aruncă asupra lui, dar după o scurtă luptă, îl îmbrânci și plecă, lăsându-l în urmă cu desenul și cu orgoliul rănit.


Ajunsă la malul lacului, fata se așeză pe trunchiul unei sălci. Apa era de un albastru profund, ca ecranul unui telefon. Își aprinse o țigară și scoase portofelul bărbatului. Extrase bancnotele, zâmbind ușor. Își aminti cum, în toiul luptei, îl cuprinsese cu brațele și îi furase portofelul. Un cățel veni să se gudure la picioarele ei, întrerupându-i gândurile.

Puse banii printre foile caietului și sună pe cineva.
— Alo, Mia! Ce zici de multă băutură? Fac cinste! Am vândut un desen. Hai, că trec să te iau!

Și plecă, aruncând portofelul gol în iarbă. Pe lac, un vapor plutea liniștit, iar siluetele oamenilor din bărci se conturau vag în lumina serii.