Legenda Femeii care a Dansat cu Stelele

Se spune că demult, într-o vreme pe care nimeni nu și-o mai amintește, trăia o femeie cu păr de foc și ochi ca noaptea senină. Ea nu era ca ceilalți oameni. Avea în piept o lumină pe care nimeni nu o putea stinge, o flacără pe care nici vântul, nici ploile lumii nu o puteau îneca.
În fiecare noapte, femeia ieșea pe un deal înalt și dansa sub cerul înstelat. Nu era un dans obișnuit. Era un dans sacru, un legământ între ea și cosmos, între ea și toate forțele nevăzute ale existenței.
Stelele o priveau, fascinante, iar la un moment dat, una dintre ele, cea mai îndrăzneață, s-a desprins din cer și a coborât spre ea. Era un bărbat de lumină, un foc viu, o ființă pe care nimeni nu o putea vedea fără să fie mistuit de splendoarea lui.
— Cine ești tu, femeie, de îndrăznești să dansezi cu stelele? a întrebat el, cu vocea tunetului și a vântului cald de vară.
Femeia a ridicat privirea și i-a zâmbit, fără teamă.
— Sunt cea care arde fără să se stingă. Sunt cea care nu se teme de lumină. Sunt cea care nu vrea să fie doar umbră.
Atunci, steaua a înțeles. A înțeles că femeia nu era ca ceilalți oameni, că flacăra din pieptul ei era la fel ca flacăra lui. Și-a întins mâna spre ea și i-a spus:
— Atunci vino. Vino să vezi ce nimeni nu a mai văzut.
Și femeia l-a urmat. S-a ridicat deasupra pământului, și-a lăsat trupul în urmă și s-a transformat în lumină pură. A urcat printre stele, a văzut galaxii dansând în spirale, a atins Soarele și a ascultat șoaptele Lunii.
A stat alături de Steaua ei multe vieți. Dar într-o zi, privindu-i pe cei de jos, pe cei care încă se căutau pe ei înșiși, a simțit că ceva o chema înapoi.
— Trebuie să mă întorc, a șoptit ea.
— Dacă pleci acum, vei uita. Vei uita cine ai fost, vei uita dansul, vei uita că ai fost lumină.
Femeia a zâmbit din nou, cu ochii plini de înțelepciunea stelelor.
— Atunci va trebui să-mi amintesc.
Și a coborât. A devenit din nou om, dar ceva din ea a rămas mereu altfel. A rămas mereu însetată de foc, mereu atrasă de lumină, mereu căutând ceva ce nu putea numi.
Se spune că femeia aceea există și astăzi, rătăcind prin lume, simțind chemarea, trăind între două realități. Uneori, când privește cerul nopții, inima ei bate mai tare, pentru că știe, știe că a fost acolo. Știe că a dansat cu stelele. Știe că va ajunge din nou la ele.
Și poate, într-o noapte, când nimeni nu se așteaptă, se va ridica din nou și va arde mai strălucitor ca oricând.