Când am ieșit din Școala de nebuni am văzut, pentru prima dată în viață, oamenii.
Ei sunt o stirpe răspândită la scară mondială, dar ai nevoie de dioptriile altei dimensiuni pentru a-i vedea. Sun oameni roșii, oameni violeți, oameni bicicletă, oameni tractoare, oameni proști, oameni negri, oameni știrbi, oameni iarbă, oameni...
Dar eu nu-i mai văzusem până atunci niciodată.
Școala și numai Școala m-a deprins să-i văd.

La ieșire am văzut aceeași mătușică cu palma întinsă la cerșit asemenea cum o văzusem la intrare. Dar nu-i văzusem ochii scânteind în piept, ochii aceia din care atârnau amintirile, lacrimi întoarse nu către apă ci către flăcări.
Tinerilor tunși în aplauzele modei nu le văzusem gurile însetate, cu buzele arse de setea cunoașterii și nicidecum a curiozității, cum sedentarele priviri îi contemplă.
Până și maneaua îmi părea un metru de atotștiință. Rezonanța ei depinde de frecvența cordului spiritual, dar aceasta nu se poate pune sub lupa unei superiorități.
Cu gândurile acestea am ieșit din Școala de nebuni, într-un timp al subțierii stratului de ozon, cu muzici interioare intonând Marșul Umilinței, acela ce ne e sortit doar pentru câteva clipe.