Noapte de noapte, între ultimul fâlfâit de liliac și prima ieșire de asasin pe străzi, nevasta moartă venea să-l viziteze. Se dusese dintre cei vii de ani buni dar insista cu venitul. Zilnic, mai punctuală decât un tren japonez și mai căpoasă decât un măgar, apărea ca o iluzie pe peretele de la capul patului, însă o iluzie gălăgioasă: tușea, strănuta, ciolfăia de parcă ar fi mestecat aer, plescăia, scotea tot felul de sunete ca să-și facă simțită prezența și să-și trezească bărbatul. Pentru el, totul devenise un ritual, se trezea automat și fără zgomotele consoartei de pe cealaltă lume, așteptând cuminte, cu dopuri bine înfipte în urechi, minutele nocturne ale întâlnirii paranormale. Fantoma își făcea de cap cu dojeni, cicăleli și pisălogeală și apoi se stingea ca o lampă de perete, dispărând ca un fum, topindu-se ca o părere; întotdeauna aceleași cuvinte, despre aceleași subiecte, în aceeași ordine și cu același ton. De treizeci de ani, noapte de noapte, la capul patului, ca într-un scenariu ieftin de film indian. În pat, o victimă, un bântuit, un văduv, un chinuit, un client permanent al inexplicabilului, un visător incurabil. Invariabil, același vis, noapte de noapte, de treizeci de ani. Intenționat, cu premeditare și deloc gratis: praful verzui obținut de la băiatul din colț fabrica vise la comandă. Pentru câteva bancnote în plus, chiar vise cu sonor, să fie perpetua revedere cu nevasta și mai realistă. Dragostea are acest tip de ciudățenii.