Zile întregi, Paul George Ionescu s-a tot frământat. Cum era mai bine să facă? Se trezea pe la două-trei noaptea, cuprins de o apăsare amară. Se simțea singur și străin, dezamăgit, sau ratat mai ales după serile în care se întâmpla să bea mai mult. O completă scârbă pentru tot ce însemna Bucureștiul cu oamenii lui răi și cu locurile blestemate îl stăpânea. Ziua, chipurile celor mai mulți de pe stradă i se păreau strâmbe și pocite. Nici nu se comparau cu cei din orașul D, care măcar „arătau a oameni”. Blocuri cu etaje nesfârșite, îngrămădite și cu mașini cocoțate pe trotuare, printre care scârnăviile câinilor erau ceva ordinar. Pretutindeni oameni supărați, puși pe harță. Se zvârcolea și își punea perna pe cap, când, în toiul nopții, pornea câte-o alarmă de mașină. Timp îndelungat nimeni nu reacționa. Nimeni nu-și asuma responsabilități față de ce era al tuturor, aproape toți disprețuiau spațiul comun pe care îl profanau fără jenă. În acest climat urban atipic, parcă ieșea la suprafață ca o apă subterană, plăcerea de a distruge și a lăsa în urmă mizerie. Odată pornită, cutia cu cinescop degaja vești tot mai proaste, dintre care una le pusese capac la toate: „Tragedie în Capitală! Copil de 4 ani a fost omorât de câini vagabonzi în parcul Tei”. La aflarea veștii, simți o durere în piept, apoi, o mână invizibilă îl sugrumă și o arsură porni din stomac înspre gât. Gura i se umplu de un lichid amar și luă în grabă un tricou pe care îl folosi pe post de cuvă. O altă durere, în capul pieptului, îi stârni un reflex care îi sabota eliberarea și, tocmai când era pe punctul să lepede veninul, creierul riposta și amâna totul. Ore întregi de amețeală și rău urmau, ca apoi vărsătura să țâșnească violent pe covor și marginea canapelei, făcându-l să scoată sunete înfiorătoare, de porc înjunghiat.
Intens, în aceste momente, gândul îi zbura la ai săi, pe care i se părea că îi tratase uneori prea dur și îi vedea ca pe niște sfinți față de lumea reală a Bucureștilor, promițându-și că va încerca să repare în restul de viață rămas, tot ce s-a spus fără noimă. Apoi îl vedea pe Arvinte rânjind sau privind amenințător, și starea de rău i se accentua. „De ce nu am învățat mai bine?”, se întreba în acele clipe, pornind de la concluzii parcă de mult trase, că n-ar fi ajuns la mâna nimănui dacă ar fi fost ca X sau ca Y, ca Oana cea silitoare, Lili Baldosin, colege de la școala D, din orașul D, care acum aveau viețile lor realizate, familii și locuri de muncă neinfluențate de personaje dubioase sau aflate la mila vreunui prieten.
„De ce această blestemată viață?” Și iarăși nodul din gât începea să-l sugrume, camera începea să se învârtă și pe la colțurile gurii fire lungi și groase de bale se prelingeau și îl înlănțuiau de dușumea. Își lipi tâmpla acolo, simțind firicele de nisip și praf și, rotindu-se cu covorul, adormea pentru câteva clipe, ca apoi, răul să revină, îndemânându-l să se ridice în capul oaselor și să-l îndemne să-și descarce fierea. Dar nu mai era nimic, așa că începu să vomite spumă, apoi aer, simțind o iritație în gât și pe buze, gustul de sânge. N-au fost puține astfel de nopți. Experiențele s-au reluat, din felurite motive, care se schimbau permanent. Prima dată, atunci când un eșec în dragoste a rupt sigiliul inocenței și al bunei credințe. Dar și vestea morții cuiva în floarea vârstei îi amăra nopțile . Dacă se întâmpla ca astfel de știri, făcute parcă să scoată pe tapet toată tristețea din lume, să cadă pe nenumăratele nopți de singurătate înecate în amar și incertitudine, starea de rău se reactualiza cu tot ritualul ei.
Astfel că după întoarcerea acasă de la inginer, trasă la indigo, o astfel de noapte cu rău, pe fundalul unei cerți între vecini, apoi cu o sirenă de salvare care, probabil negăsind scara potrivită, se plimba pe aleile dintre blocuri, zdrobind fără milă liniștea nopții, Paul George își spuse că dacă nu schimbă repede ceva la el, se va duce cu totul de râpă.
„De ce devenise Diplomatul atât de distant?” Numai el era de vină pentru tot. Dar de ce să fie el de vină? Așa era situația, n-avea nicio vină ministrul că el nu s-a putut integra într-o lume ca aceea a ministerului și chiar a Bucureștiului, unde principala trăsătură trebuia să fie prefăcătoria, limbajul dual, pe care să-l poți oricând întoarce în favoarea ta, servilismul față de cel mai tare și austeritatea față de cel mai slab, pe care să-l storci de exactități printr-o mimică neutră și prin tăceri premeditate. „Amânarea trebuia să-mi fie unul dintre comportamentele principale, trebuia să mă fi gudurat pe lângă Arvinte, să fac alianță cu Peggy, cu care să ies la bere și pe care să-l vizitez și să nu-l slăbesc cu telefoanele, așa i-ar fi plăcut poate Diplomatului și eu aș fi fost bine, mi s-ar fi dat de lucru, aș fi devenit util și poate chiar interesant”, își spuse. „Dar așa? Cine sunt așa? Răzleț, catalogat drept ciudat, marginalizat în deciziile care se iau, la periferia oricărei intenții a Diplomatului și, implicit, a celorlalți din minister, refuzându-mi-se șansa de a arăta ce pot. Măcar în dragoste dacă mi-ar fi mers mai bine, dar de la iluzii curajoase la dezamăgiri n-a fost decât un pas. N-am pe cineva care să țină cu mine, care să-mi ia apărarea măcar în îndoielile pe care le am față de mine sau să mă ajute să mă împac cu trecutul. Cine sunt eu? Ce caut eu în acest oraș făcut din beton și linii de tramvai, în care țigăncile te iau de mânecă și te jignesc dacă nu le cumperi buruienile scumpe, furate de pe mormintele de la Bellu sau Izvorul Nou. De ce umblu pe străzi cu intersecții în care cerșetori te privesc în ochi și aproape că te iau de piept să le dai bani și-ți țin calea insolenți, dacă încerci să-i ocolești, în care vânzătoarele de la magazine se răstesc la tine sau te fură la rest? Femeile, cele mai multe nu spun mulțumesc indiferent dacă le ții ușa sau te ridici în autobuz să le faci loc, ori de aștepți să treacă pe cărarea dintre mașina parcată pe trotuar și gard. De ce ar fi mai bine, deci, la minister?”