Într-o pădure liniștită, unde păsările cântau mereu și vântul adia ușor prin frunzele copacilor, trăia un iepuraș pe nume Coni. Era un iepuraș jucăuș și curios, mereu în căutarea unor noi aventuri. Coni iubea să sară prin pădure, să adune flori și să exploreze colțurile ascunse ale lumii lui. Totuși, avea un mare defect: nu era niciodată răbdător. Totul trebuia să se întâmple rapid pentru el.
Într-o zi, când soarele demult era apus, a văzut o stea căzătoare. Coni s-a oprit din sărit și a privit fascinat cum steaua strălucea pe cer, lăsând o dâră de lumină în urma ei.

-Trebuie să mă apropii de ea! și-a spus, fără să stea pe gânduri. Însă, steaua părea să se miște tot mai departe, iar Coni s-a grăbit să o urmeze, sărind dintr-un loc în altul, fără a se gândi prea mult la ce făcea. Tot ce își dorea era să ajungă acolo cât mai repede. Țop-țop, țop-țop si, fără să-și dea seama s-a îndepărtat foarte mult de casă.
Noaptea devenea din ce în ce mai rece și întunecată. Când, deodată, se auzi un zgomot și Coni a ciulit repede urechile.
-Cine e? întrebă cineva ascuns într-un tufiș.
Coni îngheță pe loc, cu inima bătându-i puternic. Se uita în jur, dar nu vedea nimic.
-Cine e acolo? întrebă din nou vocea, mult mai apropiată acum. Coni, tremurând, răspunse cu vocea tremurândă:
-Sunt eu, Coni, iepurașul curios... doar că m-am pierdut în pădure. Cine ești?
Din tufiș ieși o mică vulpe cu blana roșcată și ochii mari, strălucitori.
-Eu sunt Lira, vulpea înțeleaptă a pădurii. Văd că te-ai rătăcit, nu te teme. Vino lângă mine și o să îți spun ce trebuie să faci.
Coni, cu pași mici și grijulii, se apropie de vulpe, gândindu-se că în sfârșit va găsi ajutor. Lira, cu zâmbetul ei șiret, îl privi cu ochii ageri.
-Nu-ți face griji, Coni. Eu te pot ajuta să găsești drumul spre casă, dar trebuie să mă urmezi acolo unde stelele sunt cele mai strălucitoare, spuse vulpea cu un ton blând.
Coni, care era obosit și confuz, nu știa ce să facă. Era greu să renunțe la dorința de a urmări steaua căzătoare, dar, în același timp, voia să ajungă acasă.
-Dar... de ce ai vrea să mă ajuți pe mine? întrebă el, simțind un fior de neliniște.
Vulpea îi răspunse cu un zâmbet misterios:
-Pentru că eu știu drumul ce bun, Coni. Urmează-mă, și vei vedea.
Resemnat, iepurașul urmări vulpea până în inima pădurii. În tot acest timp, o bufnită, care era paznic pe zonă, observa toată scena.
-Stați pe loc! spuse Bubu, Bufnita de veghe.
-Unde vă grăbiți așa?
Coni și vulpea se opriră brusc când au auzit vocea fermă a bufnitei. Lira, care nu se aștepta la o astfel de întrerupere, zâmbi încolțit, dar Bubu, cu ochii mari și strălucitori, se apropie de ei.
-De ce îl duci pe Coni atât de adânc în pădure, Lira? întrebă Bubu, privindu-o cu atenție.
-Nu ți se pare că ceva nu este în regulă?
Coni se uită la Bubu cu ochii mari, simțind o urmă de speranță.
-Am crezut că Lira mă va ajuta să găsesc drumul înapoi acasă, dar mă simt tot mai confuz. spuse Coni, iar vocea lui tremura.
Bubu privi vulpea cu un aer înțelept, apoi spuse cu calm:
-Lira poate fi șireată și adesea se folosește de încrederea altora pentru a-și atinge propriile scopuri. Coni, adevărata ta lecție este că nu tot ce strălucește este aur iar încrederea nu poate fi daruita oricui Ai învățat să fii răbdător, dar nu uita că și încrederea trebuie câștigată.
Lira, zâmbind amar, se retrase în pădure.
Coni a învățat că încrederea nu trebuie oferită oricui, deși vulpea părea să fie înțeleaptă și să vrea să-l ajute. Coni a învățat că faptele și intențiile sunt cele care contează, nu doar aparențele. A realizat că adevărata încredere se câștigă prin sinceritate și răbdare, și că trebuie să fie atent la alegerile sale și la cine merită încrederea sa.




---

Morală: Uneori, răbdarea și încrederea trebuie câștigate, iar nu tot ce strălucește este aur.