Într-o pădure deasă, unde razele soarelui abia se strecurau printre crengile copacilor, trăia o veveriță timidă pe nume Lora. Deși era naivă, avea o inimă mare și credea că toți din jurul ei erau buni.
Într-o zi, pe când culegea fructe pentru iarnă, întâlni pe bursucul Pit, care o saluta cu un zâmbet larg.

— Lora, draga mea prietenă! Ce bine că te-am întâlnit! Am o veste incredibilă pentru tine! spuse Pit, cu un ton viclean.
Lora se uită curioasă la Pit fără să bănuiască vre-o capcana in cuvintele lui.

— Ce veste, Pit? Îmi spui, te rog? întrebă ea, nerăbdătoare.

Pit zâmbi larg și îi răspunse:

— Vestea este simplă, Lora: în pădurea de dincolo de râul mare există o comoară ascunsă, plină de nuci delicioase! Trebuie doar să o găsești! Eu te pot ajuta, desigur, dar pentru asta trebuie să mă urmezi…

Lora, convinsă că Pit era un prieten adevărat, îl urmase fără să pună vreo întrebare. Merseră adânc în pădure, până la marginea râului involburat.

— Vezi copacul acela înalt, cu crengile lăsate? Dacă te urci în el și te lași ușor pe creangă, dincolo de râu poți trece cu ușurință apa. Mergi drept pe potecă până ajungi la o răscruce. Acolo vei vedea un drum mic, pe dreapta, ce duce până la copacul milenar, unde sunt strânse o mulțime de nuci bune.

Însă, dintr-o data, din umbra unui tufiș,apăruse Martín,ursulețul isteț, care observase întreaga scenă.

— Lora, nu te grăbi, îi spuse el cu o voce calmă dar fermă. Nu orice promisiune este ceea ce pare. Crezi că există un copac milenar plin cu nuci? Nu te lăsa păcălită!

Lora, surprinsă de intervenția lui Martin, își încruntă sprâncenele și privi mai atent în jur. Își dădu seama că nu își pusese niciodată întrebări despre acea „comoară”.

— Dar Pit mi-a spus… spuse Lora cu voce tremurândă.

Martin o privi cu blândețe.

— Nu zic că Pit ar vrea să-ți facă rău, dar atunci când cineva îți promite ceva fără dovezi, trebuie să gândești de două ori. Poate că el nu știe, dar tu ai învățat să fii mai atentă.

Lora își privi prietenul Pit, care râdea pitit în umbră, iar atunci simți o săgeată de furie în stomac. Pit se rostogolea pe jos de râs, amuzându-se de încrederea ei.

— Nu-mi vine să cred! Bursucul m-a păcălit! spuse Lora, cu ochii mari. Cum ai putut, Pit?

Pit își opri râsul și, văzând că farsele lui nu mai aveau efect, își plecă capul și spuse cu regret:

— Lora, îmi pare rău! Nu am vrut să te rănesc. M-am distrat pe seama naivității tale și nu mi-am dat seama cât de mult ți-am răpus încrederea. Te rog să mă ierți.

Lora îl privi îndelung și, în cele din urmă, spuse:

— Te iert, Pit, dar trebuie să știi că nu voi mai cădea în capcane așa ușor. Încrederea este un dar prețios și nu îl voi oferi oricui.

Martin zâmbi și o mângâie pe cap.

— E bine că ai învățat, Lora. Adevărații prieteni nu te vor manipula niciodată, iar, când greșesc, își cer scuze sincer. Pit a învățat azi și el o lecție importantă, nu-i așa?

Pit își ridică privirea și, cu o umilință rară pentru el, spuse:

— Voi învăța din greșelile mele. Nu voi mai juca farsă altora doar pentru distracție. Prietenia adevărată se câștigă prin încredere și respect, nu prin minciuni.

Cu lecția învățată, cei trei prieteni plecară împreună din pădure, știind că, de acum înainte, vor fi mai atenți la cine merită cu adevărat încrederea lor.