Stau la birou, fumez și încerc să nu gândesc. Dar creierul meu, jigodie perfidă, refuză să intre pe silent. E ca un post de radio de cartier, unde bagă numai hitul „Unde-ai greșit, fraiere?”.
În camera alăturată, pe patul pe care până ieri îl consideram sfânt – ca pe altarul bărbăției mele libere, netulburate de angajamente – zace o femeie. Și nu orice femeie. O femeie tânără. Incredibil de tânără. Genul de tânără care pe tine sigur te-ar face să te simţi un biet bătrânel pe cale de pensionare. Cât despre cum arată... Frumoasă ca o vacanță exotică, care îți face inima să bată cu forţă și portofelul să-ți plângă cu noduri. A ! şi încă un amănunt - tipa nu e vreo rătăcită care a ajuns în casa mea din greșeală, căutând să-și regăsească „drumul în viață” sau „să-și găsească sufletul pereche”. Nu ! Are toate țiglele pe casă, și mai mult, acoperișul ține și vântul. Adică femeia asta știe exact ce face și, de fapt, este la fel de în control ca un CEO care a comandat cafeaua dimineața.
Problema? Până acum, combinațiile astea – tinerețe, frumusețe, minte limpede – au stat mereu la o distanță sigură de mine, ca un leu în cușcă la zoo. Ei, dar asta a spart lacătul, a intrat direct în habitatul meu și s-a făcut comodă pe canapea, cu ghearele scoase. Ca să ne înțelegem: nu doar că n-a dormit singură, dar patul meu are acum nevoie de terapie post-traumatică. Noaptea trecută am reușit performanța să facem dintr-un apartament respectabil un epicentru de cutremur cu magnitudinea „Dumnezeule, vecinii sigur au sunat la pompieri”.
Dacă pereții ar putea vorbi, ar cere o țigară, un pahar de apă și, cine știe, poate chiar o țâră de morfină. Pe scurt, ne-am futut. Cu ardoare, cu entuziasm științific, cu devotament demn de o religie nouă După niște flash-uri care îmi revin fragmentat, cred că am stabilit noi standarde în materie de exerciții cardio. Într-un univers paralel, asta m-ar fi transformat într-un om schimbat, resemnat cu ideea că, uneori, geniile trebuie să-și ia concediu de la filosofia lor superioară. Dar eu? Eu sunt un om de principii. Principii care, recunosc, sunt puțin mai flexibile decât ieri. Trag un fum lung și mă holbez la tapet. Nu mă ajută cu nimic, dar măcar nu mă judecă.
Situația e nasoală. Și devine și mai nasoală când îmi aduc aminte că femeia asta nu doar că e frumoasă de pică, dar e și deșteaptă. Asta e nasol. Dacă era doar frumoasă, aș fi avut o scuză intelectuală să fug mâncând pământul. Dacă era doar deșteaptă, măcar aveam un pretext nobil să mă retrag strategic, invocând oboseala. Dar așa? Ce Dumnezeu să mai zic? Că am o boală rară care mă face alergic la femei sub 30 de ani? Că am un contract strict cu știința, care interzice orice abatere romantică? Că noaptea trecută a fost doar un glitch în matrice?
Îmi repet în minte discursul de ieșire. Trebuie să fie scurt, elegant, să transmită clar că sunt un monument al principiilor.
„Dragă, a fost o noapte splendidă, dar eu sunt un călugăr medieval al științei. Nu mă pot abate de la menirea mea.”
Nu, sună a replică dintr-un film prost.
Hai să încerc altceva:
„Ești o femeie extraordinară, dar viața mea e dedicată exclusiv cercetării. Nu vreau să te fac să suferi.”
Asta e bună! Are vibe de tragedie nobilă. Mă și văd în costum de tweed, privind melancolic pe fereastră, în timp ce ea pleacă, poate cu o lacrimă discretă, impresionată de stoicismul meu superior. Și fix atunci fac greșeala fatală: ridic ochii spre ușă. Deschisă. Lată. Ca porțile Iadului, dar cu parfum fin și sex-appeal. Și-n cadrul ei, tronează EA.
Păr ușor ciufulit, dar într-un mod perfect studiat. Zâmbet periculos, de femeie care știe exact ce-a făcut și cât de bine. Superioritate postcoitală combinată cu șarm letal.
— Bună dimineața, somnorosule. Ai cafea?
Mă uit la ea, iar ea se uită la mine cu un aer de om care deja știe că sunt terminat. Trag aer în piept. Calm. Eleganță. Control pe situație.
— Depinde. Dacă îți spun că nu am, există vreo șansă să te retragi grațios, lăsând în urmă doar o urmă subtilă de parfum și mister?
Ea își împreunează mâinile și își sprijină bărbia în ele, cu o expresie de profundă reflecție.
— Hmm… Nu. Dar apreciez încercarea.
Oftez. Mă ridic, în timp ce creierul meu se zbate între două idei contradictorii:
1. Cafeaua e necesară.
2. Prezența ei aici e o problemă nerezolvată.
— Te gândeai cum să scapi de mine, nu? spune ea, așezându-se comod pe scaunul meu, de parcă i-ar fi aparținut dintotdeauna. Firește. Dacă bucătăria asta era un regat, eu tocmai am fost detronat fără drept de apel.
— Eu? Scăpat? Hai, te rog. Încerc să par nepăsător, dar mâna mea tremură ușor când torn apa în ibric. Sunt un gentleman. Nu pun întrebări nepoliticoase.
— Nu pui întrebări, dar faci calcule. Cât durează să-ți recuperezi apartamentul, în cât timp se evaporă parfumul meu de pe pernă, chestii din astea.
Ridic o sprânceană, evaluând-o. Pare prea sigură pe ea, prea confortabilă cu situația.
— Tu chiar crezi că aș vrea să uit că ai fost aici?
— Mmm, nu. Cred că ești exact genul de bărbat care se minte frumos, convins că, dacă nu schimbă nimic în viața lui, nimic nu i se poate întâmpla.
Mă întorc spre aragaz, ținând ibricul într-o mână și pachetul de zahăr în cealaltă, de parcă aș avea nevoie de ceva fizic la care să mă agăț ca să nu fiu absorbit în jocul ei psihologic.
— Îți place să faci pe psihologul, văd.
— Și ție îți place să pari dezinvolt, dar ghici ce? Nu prea îți iese.
Își întinde picioarele, cu o lejeritate studiată, clar amuzată de toată scena. Eu simt că realitatea mea organizată începe să se destrame în fața ochilor.
— Deci, cafeaua? întreabă, înclinând capul într-un unghi care sugerează că oricum știe răspunsul.
— Depinde. Dacă îți fac cafea, promiți că asta va fi singura pretenție pe care o ai?
Îmi zâmbește. Un zâmbet plin de indulgență, de parcă tocmai a auzit o întrebare ridicol de naivă.
— Nu. Dar e drăguț că ai sperat.
Îmi trec mâna prin păr și încerc să-mi adun gândurile.
— Ok, atunci hai să stabilim un plan: bei cafeaua, povestim despre ce vrei tu, și apoi…
— …rămân câteva zile.
Ibricul aproape că-mi scapă din mână.
— Ce?!
— E simplu, îmi place la tine ! Și ești amuzant când ești încurcat.
— Eu nu sunt încurcat!
— Sigur. De-aia aproape ai turnat cafeaua pe aragaz.
Îmi mușc buza și îmi reiau controlul asupra ibricului, în timp ce ea își sprijină bărbia în palmă, clar distrându-se pe seama mea.
— Nici nu mă mir că trăiești singur.
— Pardon?!
— Nu în sensul rău, e fascinant. Ai un apartament ca un computer bine organizat, totul ordonat, fără procese inutile care să ruleze în fundal, fără surprize, fără haos. Ești ca un sistem bine optimizat: eficient, previzibil, fără erori fatale. Se întinde leneș, cu aerul unei feline care a ocupat deja întreg teritoriul.
— Asta nu sună chiar ca un compliment…
— Ba da, e adorabil. Problema e că aseară ai făcut o greșeală.
— Ce greșeală?
Se ridică încet, fără grabă, vine spre mine și, fără să aștepte permisiunea, îmi ia ceașca din mână și bea o gură. Gestul ei are naturalețea cuiva care și-a pus deja periuța de dinți în baie și și-a ales locul preferat pe canapea.
— Ai lăsat o variabilă nouă să intre în sistem.
Îmi dau ochii peste cap, dar nu pot să nu zâmbesc. Am pierdut. Și ea știe asta.