agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-21 | |
Ștrandul pustiu și sec
Ioan CREÞU Apă, aer curat, soare, nisip, o pădure înierbată, cu poienițe, un leu intrarea, bere și mici, fotbal, tenis, table și șah, relaxare. Cam așa poate fi descris ștrandul anilor 70, unul dintre locurile în care romașcanii își puteau petrece timpul liber sau vacanțele. În zilele caniculare ale verii, strada Vasile Lupu, cea care coboară spre ștrand, era mai populată decît artera principală a tîrgului, Ștefan cel Mare - loc de promenadă atît al respectabilităților urbei cît și al golanilor care ronțăiau semințe. Suflarea Romanului mergea la ștrand, să se prăjească la soare și să se bălăcească într-unul din cele trei bazine. Obligatoriu, cel puțin unul dintre bazinele pentru adulți avea apă curată, tare rece la început, doar cei curajoși și sănătoși o încercau. Veneau oameni de toate vîrstele și rangurile sociale, de la copilașii însoțiți de bunici pînă la oameni cu părul albit de ani, de la coate-goale la doctori. Care cum poftea și cum găsea loc, se tolănea la soare sau pe iarba poienițelor din pădure. Viermuială mare în bazine, scările care duceau în apă erau ciucure de trupuri goale și ude. Aglomerație și la cîrciumă, lipăit de tîlpi goale pe cimentul terasei unde se vindea bere, mai ales dacă „se băga” galbena băutură la sticle maro, nu albe. Și era rece berea, brumată era sticla. Dacă nu voiai bere, era suc, iar apă de băut se găsea la țîșnitori. De mîncare nu prea se găsea, doar duminica mai prindeai, după ce te plictiseai stînd la coadă, vreun mic sau un cîrnat prăjit. Dacă nu se mulțumeau cu semințe, bulgări dulci de floricele sau eugenii, amatorii de plajă și scăldat trebuiau să-și aducă merinde de-acasă. Te scoteai cu 10 lei pentru o zi întreagă, cumpărai din piață roșii, castraveți și pîine, sare găseai la terasă și aveai cu ce să-ți potolești foamea, că apa și soarele tare te mai flămînzeau. Dacă se plictiseau de lenevit pe nisip sau de înotat, bărbații o mai puneau de-un fotbal, încropeau două echipe și începea jocul. Unii, mai pasionați de minge, formau echipe stabile și toată vara se desfășurau campionate în toată regula, aveau chiar și arbitri, nu profesoniști, ci tot dintre ei. Unii încingeau un tenis de cîmp, urmăriți de ochi curioși și invidioși, mai ales cei care aveau rachete Dunlop. Fetele jucau volei, bătrînii, care stăteau mai mult la umbră, deschideau pe pătură cutia cu table sau aranjau pisele de șah, uitînd de toate alea de dimineață pînă spre înserat. Chiote vesele de copii la bazinul mic, unde sub ochii de cloșcă ai părinților sau bunicilor, se scăldau copiii. Mergeau cu mîinile pe fundul bazinului și ziceau că înoată, și țipau fericiți la supraveghetori, să le atragă privirile și să fie lăudați. Cei mai mărișori, care știau, de bine de rău, să se țină pe apă, stăteau în bazine pînă se învinețeau de frig. Apoi ieșeau din baltă și se azvîrleau pe nisipul fierbinte, strîngîndu-l grămadă la piept, să se încălzească. Funcționau și dușurile, numai bune pentru cei care nu intrau în apă. Fie nu știau să înoate, fie le era teamă să nu ia vreo rîie, deși apa era dezinfectată. Uite-așa trecea ziua, concediul și vacanța romașcanilor. Mai era un loc de distracție pentru tîrgoveți: malul Moldovei. De obicei, aici veneau solitarii, cei care nu doreau hărmălaia din ștrand, voiau să fie singuri cu apa și cu soarele, nu să ia vreo minge în cap și să fie împroșcați cu nisipul zvîrlit de fuga copiilor. Nici nu trebuiau să mai plătească vreo taxă. Și, pe atunci, apa Moldovei era curată, nu îmbîcsită de toate gunoaiele și uleiurile care o spurcă acum. Ba mai mult, pescarii, dar nu cei meseriași, își aduceau bețele și le mai pica vreo fîță pe care o duceau acasă, doar să se laude la neveste, că nu aveai ce mînca din peștișorul acela. Acum, strada Vasile Lupu e pustie. Vreo căruță, o mașină și locuitorii din zonă, sau cei cere trec puntea la Cotu Vameș se mai mișcă pe ea. În ștrand, pădurea a fost distrusă, tăiată fără milă de cine știe care nemernici. Bălăriile au invadat poienițele și soarele arde ucigător, greu mai găsești un petec de umbră. Terenul de tenis și cel de fotbal, frumos făcute pe vremea primarului Vlad, omul care a încercat să redea ștrandul romașcanilor, sînt pustii, deși vremea e frumoasă. Pe nisipul de odinioară au crescut iarba și rogozul. Bazinele sînt două gropi betonate, fără apă, urîte, chiar te sperie hăul acela cu buruieni. Trambulina nu se mai zguduie sub elanul plonjorilor și toboganul nu mai este asaltat de copii. Dușuri și cabine nu mai sînt. Au mai rămas două terase la care nu se înghesuie prea tare cei care taie ștrandul ca să scurteze drumul spre casă. A mai rămas, totuși, o idee din mirosul acela, ușor sărat, al nisipul umed. Iar pe malul Moldovei, cu apă tulbure, mai zărești cîte un pescar singuratic. Prin anii 70, spre seară, toată suflarea își strîngea cearceafurile, păturile, mingile, lua garanția pe sticlele de bere, se ducea la cabine să se schimbe și iar se umplea strada Vasile Lupu de lumea care mergea acum la deal, alungată spre casă mai mult de foame. Ștrandul rămînea pustiu, poarta se închidea, apa din bazine se liniștea, să se răsfrîngă în pace lumina lunii pe luciul ei. Acum poarta ștrandului nu se mai închide, iar luna se sparge în fiecare noapte cînd, de dorul apei de odinioară, plonjează în groapa betonată. Articol apărut în „Opinia romașcană”, nr. 16 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate