M-am lăsat de fumat. Și am început să beau cu măsură, mai nou. Fără excese. Fără scandaluri, și beții, și black-out-uri. Temperat...
Îmi amintesc vremuri când încă nu era așa.Când încă eram un mic iresponsabil. Era bine și atunci. Mi se potrivea. Lăsam spiritul să zburde liber, și orice exaltare a sa sfârșea într-o durere de cap sau întrebări de genul "Cum spuneai aseară că te cheamă, păpușa?..."
Și visam mai mult când eram mai tânăr. Adică, visam când eram tânăr. Astăzi, visele s-au oprit. De parcă ar ști că nu ar mai avea nici un sens, că, oricum, grăbit să îmi fac cafeaua și să fug la serviciu, nu mă voi mai trezi speriat, înfierbântat sau fericit. Nu voi încerca să le rememorez, într-o încercare eșuată din start de a le retrăi din nou, la lumina zilei...
"Nee... cine are nevoie de vise?" parcă îmi spun visele însele, și se sting încet, zâmbind trist, ca niște hăinuțe vechi pe care le-ai folosit când a fost nevoie, dar de care nu mai ai trebuință, acum, când ești mare. Se sinucid. Se închid în ele și se întorc pe dos, se fac negre ca noaptea, ca somnul fără vise, și curând, începi să crezi că noaptea chiar este neagră de felul ei. Nu mai vezi micile grămăjoare stafidite, atât de multe încât întreg somnul pare o mare întunecată. Am început să cred că așa trebuie să fie.
Și nu îmi explic de ce în fiecare dimineață mă trezesc puțin mai trist, mai gol ca în seara precedentă. Când ar trebui să fiu vesel. Am o viață și o carieră frumoasă înainte, fac ceea ce am fost învățat să cred că îmi place să fac, pentru o sumă despre care am învățat că, deocamdată, este satisfăcătoare dar care, în realitate, nu va fi niciodată, de oricâte ori s-ar multiplica, suficientă.
Daa... am devenit un om serios...
Acum nu îmi mai permit să îmi iau prietenii și să mergem să bem. Să avem discuțiile noastre pseudo-filosofice despre Dumnezeu și lume și oameni și femei și bărbați și Van Gogh și noul A6 și bani și vise și cărți și....
Acum nu mai am prieteni. Aceștia sunt un soi ciudat de persoane alături de care îți face plăcere să petreci timpul, chiar dacă știi foarte bine, dintru început, că nu pot să te ajute cu nimic, că nu poți profita deloc de pe urma existenței lor. Pueah! Cine are nevoie de așa ceva? Cine are timp de așa ceva? Când gândul ultim și suprem este mereu "voi avea oare timp astăzi să rezolv și problema aia?", cine și cum să mai aibă timp de politețuri? Și chiar dacă ar fi timp, ce sens ar avea? Hmmm... câteodată stau și mă minunez de cât de tâmpit am putut să fiu în tinerețe. Dacă aș fi început de mai devreme să am îndeletniciri serioase, profitabile, folositoare, oare unde aș fi ajuns astăzi? Aș fi avut, fără îndoială, un alt statut social deja. Aș fi ajuns mai degrabă în poziții-cheie, din care mi-aș fi putut controla mai bine evoluția socio-profesională. Aș fi fost (deja!) un cineva, dacă aș fi încetat mai devreme cu prostiile. Asta e sigur. Dacă nu aș fi pierdut vremea povestindu-mi visele și ascultându-le pe ale altora. Visul acela în care eram Salvatorul Pământului... sau acela cu cele trei roșcate... hm... Uite că nu le-am uitat pe toate. Am uitat, însă, de ce erau atât de importante pentru mine încât m-am chinuit să nu le uit.
Am uitat... Am uitat să mă bucur de lume și de mine, să VÃD lumea și pe mine prin ochii aceia. Ochii aceia s-au închis de mult, atunci când copilul ăla visător a fost aruncat din facultate direct în "job-ul" bănos, în care s-a înecat mult prea devreme, printre sarcini și îndatoriri și responsabilități și statut și imagine și costume și pantofi asortați.
N-am uitat să râd, pentru că încă mai e nevoie să râd, mai ales la glumele șefului, dar am uitat cum e să râzi din proprie inițiativă. Să provoci râsul. Să râzi dinlăuntru. Adicătelea, cum s-ar spune, sincer. Asta încă mai țin minte că am uitat.
Am uitat, iarăși, cum se visează. Parcă nu trebuia să faci o cerere scrisă, era un drept, nu o obligație, era o plăcere, nu o sarcină. Visam când vroiam? Sau, vroiam să visez când visam? Și mai ales, visam ce vroiam, sau vroiam să visez ce visam?
Ciudat... Nu pot asocia nici una dintre puținele amintiri pe care le mai am de când eram tânăr cuvântului "trebuie".
Ha, ha!... Mă pufnește râsul!
Ceasul e târziu, mâine trebuie să mă trezesc devreme și să mă duc la serviciu, iar mie îmi arde de vise și de tinerețe.
Eh... sunt un om matur acum...