Calea spre domiciliu decurse mai vesel comparativ cu cea spre parc, căci găsiră ei ce să discute, ba mai intrară și-ntr-o alimentară ca să varieze ușor cina, știind deja conținutul frigiderului, era un fapt rațional. În fața blocului Vica îl preveni:
- Eu plec la verișoru’, trebuie sun la sora mea că vin acasă mai târziu oleacă acasă.
- Sună-i de la mine –îi propuse Creier.
- Eu sun pe mobil, nu vreu să fac neplăceri.
- Dacă discuția nu ține mai mult de un minut, nu e nici o neplăcere.
- Eu,......nu știu – șovăi reprezentanta sexului frumos.
- Не уверен, не тормози – tipul nu tolera șovăiala ciuva.
- Bineee....Tu promiți nu asculți ce vorbesc.
- S-a făcut – dar interdicția îi stârni interesul și unele suspiciuni.
Deschise ușa și printre picioare îi licări o cometă cenușie ce zbură pe scări în jos.
- Lupuuuu’, oameni buni – urlă de undeva de jos o bătrânică.
- Fugi, măi, și scapă baba – etajul patru era vestit prin chefurile ce se dădeau acolo aproape în fiecare seară.
- M-am speriat –îl strânse de mînă Vica.
- E doar un câine ce vroia foarte mult afară –Creier regreta că-l uitase pe Hipotalamus închis.
- Câinele tău?
- Nu, e un câine vagabond. Îl cheamă Hippotalamus!
- Ce nume interesant, tu la-i numit așa?
„ Tipa face progrese în studierea limbii materne” și-i răspunse:
- Clar că eu, cine altul, dacă e un câine vagabond.
- El nu se culcă la tine în pat?
„Spre deosebire de tine, niciodată n-a avut gândul ăsta”și-i răspunse:
- Nu, îi place să doarmă pe pragul de la ușa balconului – tipul punea deja recipientul la încălzit.
- Eu acum sun, se poate?
- Sună – strigă cât mai distrat Creier de la bucătărie.
Își puse căștile pe urechi și se făcu a asculta ceva la volum maxim.Vica privi la Creier, zâmbi, apoi formă un număr:
- Ира, привет....
Insul pregătea ceaiul, deși era „sugrumat” de curiozitate ce îi este interzis să audă. Ciuli „radarul”.
- ....такой симпатичный....
„Aoleu, păi ăsta sunt eu, recunosc din două vorbe când e despre mine”
- ....халатик... не, наверно, у него заночую..
„Shit, e vorba de халатик”
Creier se iți de la bucătărie, se uită întrebător și-i arătă două degete, cică două lingurițe de zahăr, tipa îi arătă una, cică vorbise doar o minută. Închise muzică închipuită, își scoase căștile și o întrebă:
- Câte lingurițe de zahăr?
- Două dacă ceașca e mai mare.
Tipul îi puse trei lingurițe de zahăr, sie își puse una și turnă ceaiul în cești și-și informă vizitatoarea:
- Ceaiul e gata!
- Ну всё, Ира, пока, увидимся....-își termină convorbirea Vica.
- Eu acuș vin – zise tipa în direcția bucătăriei și intră în „cabinetul de meditații”.
Trecură cinci minute, zece...Din WC nici un sunet. Domnișoara la sigur făcea abuz de ospitalitatea WC - lui. „N-a adormit cumva acolo” se îngrijoră insul.
- Vica, se răcește ceaiul!
Din WC se auzi un foșnet suspect de hârtie. Se vede că tipa ținea o dietă bazată pe laxative, de vreme ce ședea așa mult pe scaun. Ieși din „cabinet” și intră în „iaz”.
- Cu care șervet ștergi mânile? – se auzi din baie.
- Cu cel de față! – răspunse Creier în doi peri. Insul se așeză pe o taburetă, se sprijini de perete și închise puțin ochii.
- Eu venit, ce mâncăm? – îi apăru în fața ochilor Vica, deși mai corect ar fi „în fața pleoapelor”, căci tipul era cu ochii închiși.
- Ceai cu cofeină, gem cu zahăr și chiflă cu făină.
- Care ceai ai făcut mie?
Creier agită cu lingurița lichidul din ambele cești, menționă ceașca ce depuse o rezistență mai mare intervenției sale:
- Ãsta-i!
Vica luă loc la masă, îi aruncă o privire echivocă și-l întrebă:
- Cât e oara?
Tipul duse mâna undeva la spate și ovoce plăcută îi anunță că e ora 2130 .Ceaiul fu băut din trei înghițituri, ulterior gagica anunțându-l că pleacă să doarmă la verișoru’ ei, că-și cere scuze pentru faptul că s-a reținut așa de mult ș.a.m.d.
Creier, precaut, nu o opri, o petrecu până la ușă unde Vica, șovăind puțin, îi spuse un „noapte bună” hotărât și plecă.
Insul reflectă alene în minte masa nestrânsă de la bucătărie, intră în dormitor, aprinse o lumânare groasă ce dădea o lumină difuză, puse o „atmosferă”sonoră relaxantă,se extinse pe pat și se lăsă pradă moșului Ene.
Ca printr-o mulțime de filtre îi ajunse la urechi sunetul soneriei ce prinsese viață sub presiunea unui vizitator târziu ce probabil suferea de insomnie și pe viitor va mai suferi de ceva, după toate probabilitățile. Somnambul, se ridică și lovindu-se de ușă, împiedicându-se de prag, deschise ușa. Cu o mină de inculpat, Vica îl rugă să aștepte la el sosirea vărului ei, că el nu e acasă, iar ea nu poate pleca acasă că n-are chei etc.
- Intră – zise Creier prompt.
- Eu puțin aștept la tine, pe urmă sun lui Slavic să văd dacă el nu venit încă – continua să-și justifice prezența Vica.
- Am un fotoliu în camera de zi, poți să rămâi la mine – făcu Creier parcă tras de limbă.
- Eu totuș sun oleacă mai încolo – nu se lăsă de ideea sa tipa.
- Putem termina cina – îi propuse Creier.
- Nu, eu țin dieta și nu mănânc târziu că nu pot s-adorm.
Gazda scoase un set de lenjerie din dulap, o puse pe fotoliu și-și preveni oaspetele care se muta de pe un picior pe altul lângă telefon:
- Eu mă-ntind puțin în dormitor, dacă tizu’ nu vine, desfaci fotoliul și te culci, de vine, mă previi și-nchizi ușa, se-nchide automat.
- Bine, n-ai un pahar de apă, mie sete tare, am stat jumatate de oră sub ușă.
- Mulțumesc – fu recompensa pentru serviciul prestat și se așeză pe scaun.
Dormitorul, mai bine zis,patul prezenta liniștea unui coșciug, tipul nefiind lipsit de un black simț al umorului. Prin ferestruica deschisă doar câte un zgomot răzleț penetra tihna unei nopți de vară, zgomot produs de un taxi mai gălăgios sau de foșnetul frunzelor undeva jos.
În această atmosferă sedativă Creier se lungi în plan orizontal, relaxă la maxim tot ce putea fi relaxat, gândul că domnișoara se află într-o facilă dilemă însă îl bâzâia cum îl bâzâie acum un țânțar solitar. Îl lăsă să aterizeze pe ureche....apropie mâna....o mișcare rapidă.....un pocnet, o moarte de țânțar, o ureche țiuindă și un zgomot de scaun căzut în antreu. O clipă de tăcere, apoi un suspin ușor, scaunul ridicat la loc. Se auzi cum fu desfăcut fotoliul, câteva minute de foșnet, apoi o acalmie completă. În acest anturaj Creier și adormi.
A fost un vis sau ceva real, dar simți o atingere pe cap, ureche, atingere ce alunecă ușor spre nas, se coborî pe buze, se reținu un pic, apoi plecă spre gât....Tipul se roti și poate în realitate, poate în vis, dar atingerea dispăru brusc, speriată.
Dimineața veni odată cu sunetul deșteptătorului, sunet ce nu prevestea nimic bun, căci era o dimineață de luni și în viitorul apropiat se putea spera doar la o nouă săptămână de muncă.
În baie, privind la mina somnoroasă a individului din oglindă, Creier își aminti că nu e singur.
- Vica!!!...Victoria!!!!.....Victoria nu vă știu patronimicul!!!
Ca răspuns urmă o liniște suspectă. Creier ieși din baie, verifică bucătăria, balconul, camera de zi...fotoliul era strâns cu acuratețe și doar perna puțin șifonată dovedea fosta prezență a tipei.
Creier ridică puțin perna de sub care se zărea un colț de foaie, scoase răvașul la lumina dimineții. „Vica are o pasiune nesănătoasă pentru scrisori.”
Epistola îl anunța laconic că gagica plecase, dar spera să mai petreacă pe viitor timpul împreună. „Să știi că-mi place tipa.” concluzionă Creier și plecă să-și facă WC-ul de dimineață.
Ce serviciu are insul? Pot să vă informez doar că e designer, cât despre firma și domeniul în care designează tipul nu mi-a dat nici cea mai vagă idee.
Închizând ușa de intrare, o privi și ...simți un flux de emoții negative, căci ușa era pestriță de pete abstracte, care, la o anumită distanță prindeau sens. O masă, în capul ei, două ființe (umane, în conceptul autorilor) de sexe opuse, iar sub tablou o mâzgâlitură ilizibilă, probabil în arabă. „Mă invită la tratative teroriștii ăștia mici, probabil, dar trebuie să procur totuși o sticlă de C2H4 pentru a șterge ușa ..... sau să le dau foc picilor....să fac mici....”
Serviciu, serviciu.. Desene, proiecte, semnează la ăsta, cere acordul scris al ăluia... În sfârșit, prânzul. Plecă la bancă să achite facturile pentru telefon, accesarea altor operatori, energie electrică etc. La ghișeu era coadă, așa că tipu se aranjă undeva prin patratul ce părea a fi capătul cozii și admira pereții. O gagică ce apăru brusc la spate îl întrebă: „Вы последний....!!!” . Creier se întoarse, o privi iscoditor gândind o variantă de răspuns cât mai înțepătoare : ”Нет, я крайний! ”. Tipa își înțelese greșeala făcută și își ceru scuze. Insul, fără a se sinchisi să-i răspundă, achită în tăcere facturile și plecă, aruncându-i o privire prefăcut-dojenitoare gacicii ce, din păcate, n-o menționă, fiind ocupată cu treburile sale.
- Te-a sunat Gheorghe, - îl anunță o colegă de serviciu, o colegă ce Creier cu mare plăcere ar utiliza-o pe post de femelă pentru continuarea speciei umane.
- Alo, ...Lenuțo, dă-l pe George încoace.
- Noroc, moșule, cum îți mai merg treburile?
- ....Ai numai una, bună poantă!
- .....Nu pont, ci poantă.
- ......Ce vrei, bă!!!
- ......Dacă zici că ai mult și se strică, vin sâmbătă.
- ......Hai noroc!!!
George era un fost profesor de universitate ce pledase în favoarea vieții rurale, căci simbria de profesor universitar de protecție civilă nu-i permitea nici o alimentare corespunzătoare pentru corpul masiv de aproximativ un centner ce-l poseda, așa că tipul se mută la baștină unde se căsători cu o fostă studentă și-și văzu de gospodărie.
Dar să lăsăm profesorul la o parte și să ne întoarcem la personajul nostru, că e figura principală a romanului și dacă refuză să colaboreze în continuare, eu (autorul) rămân fără personaj și în consecință și fără onorariu.
După serviciu, în troleu, după achitarea taxei și practicarea privirii indiferente pe geam, simți un miros puternic de parfum, ce, probabil fuse utilizat cu scopul de armă chimică. Creier se roti spre tipa ce îl privi estimându-i valorea, apoi îi întoarse spatele, dovedind prin acest gest că gagiul ar mai trebui să se perfecționeze ca o așa d-șoară să-i acorde o cât de mică atenție. Pentru a diminua înfumurarea tipei și a o îndepărta puțin de sine (parfumul, plăcut în cantități mai mici, acum era insuportabil), o luă peste picior:
- Domnișoară, ce parfum plăcut, cât face litrul, poate îmi iau și eu o căldare de parfum pentru viceu?
Gagica, ce la începutul frazei schiță un rânjet de plăcere, acum crea impresia unei cămile ce acumulează salivă, dar, se vede că era cel puțin educată, așa că se reținu de la o replică și depărtă cam la 5m de Creier, fapt prin care îi produse o mare ușurare platformei din spate.
Ajuns acasă, zvârli cât colo cămașa de pe sine, se lungi pe pat și se delectă cu priveliștea plafonului savurând răcoarea așternutului rece. Brusc, un sunet de mațe îl informă că n-ar strica să reîmprospăteze conținutul sistemului digestiv. Se deplasă deci cu autopasul (alt mijloc de transport fiind inaccesibil) la bucătărie, unde fu întâmpinat de mirosul neplăcut al veselei ce se implora să cunoască și ea puțină igienă. „Chiar dacă e sărbătoare azi, (Sfânta Lene) am să spăl vesela, că pute ca moșul ăla din secția experimentală. Nu înțeleg, cum mai lucrează ceilalți cu el. Eu dacă nu fac baie trei zile, mă apucă scabia de zona organelor genitale.”