agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-30 | | Înscris în bibliotecă de Tatiana Vintur Oare câți ani am avut când am început să vreau să fiu tânără? Douăzeci și cinci? Treizeci? Nu, n-am greșit formularea întrebării, oricât ar părea de insolită. A existat în mod evident un moment din care dorința de a părea mai matură a început să se estompeze, să dispară, lăsând locul, treptat, celeilalte dorințe, de sens contrar. Dar când se plasează în amintirea vârstelor mele obiective acest moment? Þin foarte bine minte lungul, nesfârșitul timp în care așteptam cu nerăbdare, cu exasperare, să cresc, să pun de acord înfățișarea și etatea mea reală, cu vârsta sufletului și a minții: să aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuală și aderarea oaselor, care se lungeau fără a se hotărî asupra dimensiunilor definitive, rămânerea în urmă a mușchilor, neînstare încă să rotunjească forme. Þin foarte bine minte lungul timp în care, când eram întrebată câți ani am, adăugam fără nici o ezitare unități mincinoase de vreme, menite să-mi definească un statut nu numai de independență, ci și de respect. Dar nu-mi mai amintesc clipa exactă când această nerăbdare a luat sfârșit, ca o fugă ajunsă la potou și mulțumită de timpul realizat. A urmat - asta știu - un răstimp de indiferență față de propria-mi vârstă, semn că nu mai aveam nici un fel de probleme cu numărul anilor, devenit deodată fără importanță, ceva asemănător indiferenței față de propriul trup atunci când e perfect sănătos și nu ridică nici un fel de pretenții. A fost perioada lungă a acelor ani în care eram mereu cea mai tânără dintre cei asemenea mie, în care ordinea cronologică mă așeza mereu pe ultimul loc. Iar acest fenomen, concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu, abia dacă îl receptam, considerându-l firesc, obișnuit, aproape obligatoriu și poate etern. Răspunsul întrebării de la început cred că aici trebuie să-l plasez, la sfârșitul acelei perioade care nu dăduse pe parcurs nici un semn că ar avea un sfârșit. Pur și simplu am descoperit la un moment dat (să fi avut douăzeci și cinci de ani, sau poate treizeci?) că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârstă și paginile mele, că tinerețea mea reală, obositoare chiar, nu mai uimește pe nimeni. Atunci a fost momentul, aceea a fost clipa din care am început să consider tinerețea nu ca pe un drept lipsit de importanță, care mi se cuvine, ci ca pe un dar de care trebuie să fiu mândră și pe care trebuie să-l merit. De atunci am început să vreau să fiu tânără și, într-un anumit sens, de atunci am început să și fiu; de atunci, din clipa în care am devenit conștientă, de tinerețe, din clipa în care i-am înțeles importanța. Nu cred că exagerez făcând această oarecum extravagantă afirmație. Sunt dintotdeauna convinsă că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem și nu ne îndoim de ele: de unde ar rezulta că unei tinereți fără bătrânețe nu i-ar lipsi, ca să fie posibilă, decât propriul fanatism.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate