Dorinta trezirii…

Dulapul cu usi transparente si obiecte usor deformate. Nu le pun niciodata la loc, le amestec, sa-mi fie mai altfel fiecare dimineata…Rasnita mea de cafea e veche, manuala, un tub cu maner demontabil.N-am renuntat la ea, n-o voi face niciodata, e un obiect care nu se poate strica si-mi aduce de peste tot amintiri de case , de mirosuri, de zgomote, senzatii…Si cutitul se ascute…

Tin intr-o punga cafea boabe..Nu cumpar niciodata acelasi fel de cafea pentru ca sa-mi fie altfel fiecare dimineata…Bineinteles ca e o iluzie, stocul fiind mereu limitat, dar eu nu vreau sa ma gandesc ca ma invart, de fapt, intr-un cerc, depinzand de companii celebre despre care pot citi cu usurinta pe google sau pur si simplu pe etichete…

Se foloseste simplu.Acum.

Odata, mi se parea aproape imposibil sa pot eu macina cafea…Am fost si stangace. Hmmm, o stangacie ciudata, cu dorinte ascunse…Acum chiar zambesc…

Cand a devenit a mea, deja stiam sa o manevrez foarte bine, aproape cu ochii inchisi traind o siguranta anume…Bineinteles ca si asta e o iluzie…De fapt, ea ma manevreaza pe mine. Imi dau seama de fiecare data, dar ma las amagita, doar pentru simplul fapt, ca dimineata, imi place sa ma joc, prelungind sfiala aceea dulce a somnului atat de aproape de rasarit…in miscari de ritual si putere…

Zgomotul boabelor umpland golul…Stiu exact cat sa pun, chiar fara sa privesc, sau chiar privind tinta, pentru ca ar fi un efort inutil sa-l ignor. Dand pe dinafara n-ar face decat sa-mi complice existenta cautand pe jos boabele imprastiate…Si nu-mi place sa aud racnete de boabe izbite de gresie…Nu exista prea plin…

Trebuie neaparat fixata pe pantec, daca stau in picioare. Daca ma asez, o sprijin de coapsa…O zi asa, o zi asa…Sunt foarte atenta sa nu ma incurc…Astfel nu se pot forma pete vinetii pe trupul meu…pete de forma rotunda…

Si incep sa macin…invingand forta cu care fiecare boaba, izbita de peretii metalici, incearca sa ramana intreaga…Se aude la inceput un tipat, de uimire, poate, un “cum sa mi se intample tocmai mie?” “nu era visul meu acesta, atunci, cand eram doar un lujer!”

Si macin…Si macin…

Cand tipatul se stinge incet, incet, intr-un plans, miscarea devine mai lina, mai usoara…

Apoi se lasa tacerea…Ma opresc dominata de gandul la pulberea fina… Manerul il demontez inainte…E atat de ciudat! Are incheietura unui genunchi…

Ma apropii usor si abia apoi desfac capacul…

Mi-e foarte greu sa descriu in cuvinte senzatia traita cand primesc mireasma. O daruire deplina, uscata, un amestec ciudat de cafea si metal…

Am uitat sa spun ca inainte de toate, asez in nisipul fierbinte ibricul in care torn dintr-o sticla apa…de ploaie…Nisipul l-am adunat de pe plaja, l-am separat de scoici si de alge…

Uneori se intampla ca atunci cand termin de macinat cafeaua, sa nu fiarba inca apa…Asta pentru ca, uneori, e innorat si soarele nu poate incinge nisipul…Atunci il incalzesc pe aragaz…Mi-e urat sa fac asta si ma irita de fiecare data.Depind de scanteie, de gaz, de ochiul ciudat ce imprastie flacara…Prea multe intrebari trebuie sa-mi pun atunci si stiu ca nu voi fi gata la timp…Dar…chiar n-am ce face, pentru ca pana acum n-am descoperit nimic la indemana sa pot inlocui soarele…Poate doar privirea TA…

Incep sa simt nerabdarea…In jurul meu totul devine vartej. Pana la prima sorbire de infuzie din canuta de lut borcanata…

E dorinta trezirii de fiecare dimineata…

Iluzie e puterea pe care o simt macinand.De fapt, eu ma las macinata…Cu fiecare picatura bauta…E o razbunare si stiu asta…

Trupul meu primind savoarea cafelei se va transforma usor intr-o pulbere de oase…

Si am sa zac intinsa pe dale, scriindu-mi testamentul, pentru ca trebuie sa las cuiva Rasnita de cafea…