Erau acolo, în Curticica mea, o grămada de oameni pe care îi cunoșteam. Prieteni, colegi, părinți... câțiva cerșetori sărmani și puturoși pe care lumea îi gonea repezindu-i cu vorbe de ocară și voce înceată; erau foarte mulți, mai mulți decât m-aș fi așteptat. Sosiseră încă de când dădusem sfoară în țară că va muri. Încă nu murise și primii care au venit au fost niște prieteni. Știam că nu pot sta mult aici așa că m-am grăbit să îi întâmpin:
- Vă mulțumesc pentru că v-ați deranjat, însă nu este nici o obligație de a sta până la final. Simpla voastră sosire aici mă face să mă asigur de sprijinul moral pe care, la nevoie, l-aș găsi la voi. Încă nu s-a dus dar... mă aștept din moment în moment.
În fine, faptul că nu s-a dus, a asigurat pe fața câtorva dintre ei o grimasă de ușurare, probabil pentru bucuria de a o mai vedea pentru ultima dată în carne și oase. Alții aveau o scânteiere diabolică în priviri care vorbea despre sentimentul de împlinire pe care îl aveau la gândul că nici eu nu voi avea parte de ceea ce ei n-au avut niciodată. Alții se bucurau că încă nu fusese dusă în Stradă pentru că nu a murit, după cum vă spuneam mai sus, și se citea pe fața lor disponibilitatea la meseria de gropar. „Vreau s-o îngrop eu”, „Ba eu, ba eu...” vorbeau privirile voluptoase ale prietenilor mei care sorbeau cuvintele mele fără a asculta nimic. Erau atât de transparenți toți, atât de bine le citeam pe față gândurile încât mi s-a făcut scârbă de goliciunea lor și i-am sfătuit să se ducă să se îmbrace. Rând pe rând sosiră și părinții, ai mei... ai ei... părinții în general. Tata era mândru. Privea lumea în jur și saluta cu un aer de superioritate pe toți care îl salutau. Sărmanul nu se uita că vorbele pe care le spunea tinerilor cu care se întreținea la un pahar, erau rostite de o gură aflată într-un corp acoperit de niște haine negre și groase ca de tablă. Tata era opac și vorbele lui afișau o indiferență pe care am ghicit-o imediat:”Lasă, îmi spunea el, va veni și vremea ta. Vino și tu, câteodată, în Stradă, de unde venim noi. Nimeni nu știe de locul ăsta al tău”. Nu mai avea rost să mai îi spun că locul meu nu era acolo, printre corpurile lor soioase și îngrămădite, printre minciuna și fățărnicia trupurilor lor ordinare și prăfuite care mureau pe Stradă, înviau acolo, mulți ajungând să fie putreziți și descarnați, adepți veșnici a „morții în Stradă”. Acolo nu aveam să găsesc pe nimeni... niciodată. Nu cunoștea nimeni, din câte văzusem eu până atunci, limba mea sau nu voiau să îmi vorbească. Așa e, nimeni nu știa de locul ăsta al meu...
Și asta nu pentru că ar fi fost loc secret. Nici vorbă. Cu câtăva vreme în urmă, fusesem în Stradă și încercasem să fac un fel de reclamă. Poate cineva va veni și va umple golul din Curticica mea mică dar curată. Mai aveam să pun bannere și să dau anunțuri în ziar dar nimeni... Cred că aș fi cedat și unui cadavru mai întreg pe care să îl refac în tihnă în Curticica mea. În primul rând nimeni nu putea să creadă că acea Curticică a mea există. Mă îmbrânceau și pufneau în râs când le vorbeam de parcă le recitam o comedie. Unii găseau de cuviință să îmi dea sfaturi, sfaturi care insistau pe părăsirea Curții. „Pleacă, îmi spuneau ei, pleacă de acolo căci nu e ceva care să atragă pe nimeni. Vino cu noi aici.”. „Știi, foarte mulți dintre noi nu avem Curți. Închiriem și petrecem acolo câtva timp după care ne întoarcem pe Stradă și căutăm altceva. Foarte puțini mai au Curți în ziua de azi și alea care sunt nu cred că se compară, din câte îmi spui tu, cu a ta. Asta nu este decât un dezavantaj pentru tine. Scuză-mă dar nu prea cred că ai șanse.”,mi-a spus unul odată. Știți cum arătam acolo? Pur și simplu un cerșetor într-o lume de săraci. Ei... ei nu știau secretul Curții mele. Ah, blestemul acesta cu care m-a zămislit mama pe lume... Mama arăta bine.
Poate că prea bine pentru situația ivită. Avea o privire care vorbea despre mândria de a fi încă printre puținele femei din viața mea și despre asta, Freud a spus o grămadă și eu nu vreau să îl citez aici. Sfaturile, normal, erau trase la indigo și nelipsita invitație la ieșirea în Stradă deja mă plictisea.
Și tatăl ei era un om care era opac, mult mai opac decât tata și nu schița nici un gest. Venise doar puțin acolo și în orice caz, nu a stat mult.. am impresia că a trecut prin camera în care muribunda se chinuia să își dea sfârșitul și s-a interesat cât de rău se simte, poate și de iminența morții, ce știu eu... Mie nu mi-a zis nimic și de aici și opacitatea sa. A plecat foarte repede. Mama ei era îndurerată și chiar se chinuia să-și refuze lacrimile. Se citea pe fața ei că această moarte nu îi era străină, în sensul că îi cunoștea simptomele și chiar a zăbovit puțin, în vorbele sale, pe acest subiect.
Ceilalți invitați făceau figurație și nu zăboveau prea mult. Beau și plecau după care mai veneau sau nu.
A murit repede, într-o zi senină de toamnă târzie. A murit cu numele meu pe buze, cu buzele mele pe pleoape și cu pleoapele întredeschise, parcă pentru a mai putea privi odată frumusețea Curții mele, frumusețe care o fermecase din primul contact cu ea. O priveam și nu puteam crede că este al doilea cadavru pe care trebuia să îl plâng... câteodată lumea vorbește atât de ușor de durere... fără să știe măcar ce conotații reale poate avea acest cuvânt cu o viață de om. Plângeam sec, fără lacrimi, fără bocete și fără suspine. Plângeam doar cu cuvinte pe care știam că le auzea și o ajutau să se simtă mai bine acolo unde era. Curând, lumea se puse pe plecare și încet, încet rămasem doar eu și încă câțiva. Nu mai aveam puterea să văd dacă erau printre ei niscai vânători de cadavre.. poate că erau, și ? Cu greu m-am deplasat la vorbitor în asigurările tacite ale asistenței care dădea din cap afirmativ, rostind astfel: „Poți să o faci, vei trece peste asta. Avem încredere în tine!”. Ce naiba știau ei... Doamne... și blestemul meu... ce tare durea acel blestem... câteodată am certitudinea că nu numai eu sunt blestemat ci și ele... Le atinge groaznic și pe ele... Ce blestem groaznic...
„Ne-am adunat aici, prieteni, părinți, colegi și cunoscuți pentru a fi martori la această tristă trecere în neființă. Mulți dintre dumneavoastră, probabil că sunt convinși că eu am omorât-o. Nimic mai fals, dragii mei. Nimic mai lipsit de adevăr. Nu știu, la urma urmelor, de ce atâta anchetă despre cauza morții când văd că toți sunteți descompuși mai mult sau mai puțin. Foarte mulți dintre dumneavoastră au vrut-o ieșită din această Curte încă de la început și cred că nu aveați nici o obiecție asupra felului în care ea ar fi ieșit. Mi-este pur și simplu greu să vorbesc cu niște cadavre despre moarte și am să mă limitez la o singură idee. Blestemul acestei Curții este cunoscut, dacă este, doar câtorva dintre dumneavoastră și îl voi face cu această ocazie public. În această Curte, moartea este cu totul altceva . Dacă voi sunteți obișnuiți ca moartea să fure sufletele și să lase corpul, rătăcind pe Strada voastră mizerabilă, aici, ea procedează cu totul și cu totul altfel. Eu sunt blestemat să păstrez sufletele celor moarte în curtea mea. Corpul va ajunge în Stradă, așa cum se întâmplă cu toții, dar nu îi căutați sufletul fiindcă acesta este la mine. Pentru totdeauna. Poftiți, luați-o, duceți-o în Stradă și încercați să îi găsiți o Curte mai bună fiindcă aveți această datorie față de ea și față de mine- Și văzându-vă puțin nedumeriți, voi elucida și această curiozitate a voastră deși ar fi trebuit să știți despre ce este vorba. Ne datorați viața ei. VOI AÞI UCIS-O. Nu vă blestem pentru asta. Sunteți și așa prea nenorociți.”
Ea zâmbi rece și dulce, cu o aromă de cadavru proaspăt, cu chipul unei năluci fără suflet și plecă pe Stradă împreună cu restul mortăciunilor.