agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-26 | | Înscris în bibliotecă de Cosmin Suciu
„Domne, îl vezi pe ăsta?”
„Pe cine, nea Ștefane?” „Pe ăsta, domne, măgarul ăsta”, insistă nea Ștefan, arătând cu degetul spre cel mai mic și mai deschis la culoare măgar dintre cei cinci care își fac de lucru în fața cabanei, printre tufele de afin și molizi, „ăsta mic, domne, care mănâncă punga aia albastră de plastic.” „Am înțeles, nea Ștefane, ăsta mic și cafeniu”, întăresc eu ca să se vadă că am priceput. „Domne, îl vezi?”, accentuează nea Ștefan, cu mâinile în șold și cu capul lăsat într-o dungă, privindu-și măgarul proprietate personală fix în ochi.. „Da, nea Ștefane, îl văd, ce-i cu el, domne, de-l bagi în seamă în felul ăsta, e vreun măgar mai deosebit?” „Domne, ăsta-i mare mafiot, n-ai văzut așa ceva!” „Păi cum așa, nea Ștefane, cum adică-i mafiot, măgarul ăsta pare simpatic”, zic eu, privind cu interes sporit spre măgărușul cu pricina, cel mai nou personaj de la cabana de creastă binecunoscută mie de amar de ani, ca și cabanierul, nea Ștefan. „Domne, mafiot mai mare ca Johnny nu există, îți spun eu, n-ai văzut așa ceva”, se enervează mai departe cabanierul. „Și zici că-l cheamă Johnny, nea Ștefane, dar de unde până unde…” „Da, Johnny, așa i-am zis, pentru că-i mare mafiot domne, deși nu părea chiar așa atunci când l-am adus aici”, continuă nea Ștefan, pornit pe mărturisiri complete. „Părea un măgar obișnuit, acuma știi și dumneata, dom profesor, că-i lucrul dracului cu măgarii ăștia, trebuie să-i alegi cu mare grijă, altfel ți-ai luat cea mai mare belea pe cap”. „De unde l-ai adus, nea Ștefane?”, mai zic eu, cu un ton oarecum indignat de comportamentul, în general vorbind, al măgarilor, așa puțini câți au mai rămas ei pe la noi, și al mafiotului Johnny în special. „Păi, stai să vezi, că mi-a făcut figuri încă de pe drum, când l-am cumpărat”, se pune la vorbă nea Ștefan, așezându-se pe banca de lemn din fața cabanei, invitându-mă să iau loc și strigând la Hanți să aducă degrabă un vin roșu din pivniță, o sticlă de Borsec și patru pahare mari. Hanți nu-i altul decât ajutorul de cabanier, care se vede undeva în cabană, prin fereastra deschisă, făcându-și de lucru pe-acolo cam de pomană. „L-am cumpărat din Trainei, știi că am mai luat măgari de acolo și altădată, măgari buni, cât de cât”, își continuă povestea cabanierul, strigând iarăși la Hanți, să-i aducă și pachetul de țigări din bucătărie. „Domne, m-am lăsat de fumat acuma o jumătate de an, și mafiotul ăsta m-a făcut să mă apuc din nou, îți vine să crezi așa ceva? Domne, părea cel mai cuminte măgar, acolo în grajd la nea Ion, în Trainei, că mi-a și zis omul, ia-l pe ăsta, domnu’ Ștefan, că-i înger. Înger pe dracu, ce să-ți povestesc, dom profesor…” se oprește brusc nea Ștefan, că tocmai apare Hanți din cabană cu marfa cerută. „Greu se mișcă, domne, poporul ăsta german. Hanți se crede șef aici, și eu parcă aș fi imigrant la el în Germania. Băi, Hanți, vezi că eu sunt șef aici, auzi băi Hanți… Ce să-i fac, dom profesor, se mișcă greu, dar sasul ăsta stă singur aici pe munte jumătate de an, cu măgarii, cu câinii și cu găinile, când vin aici primăvara nu mai știe deloc românește iar săsește zice numai în propoziții scurte, din subiect și predicat…” „Mersi, Hanți”, îi zic sasului, amic vechi și el, ajutor de cabanier fără de care nici nu s-ar mai putea închipui cabana din creierul munților, în timp ce acesta, zâmbind împăciuitor pe sub mustață, ne toarnă vin în pahare și ne lasă pe noi să alegem dacă bem cu apă „singură” sau șpriț. „Băi Hanți, du-te și vezi de ceai, că o să vină turiști mulți azi, c-au pocnit tăciunii în sobă încă de azi noapte, de pe creastă mai ales, și după aia te duci jos la carlingă după marfă, aduci toată berea de-acolo”, îi trasează cabanierul sarcinile sasului, trăgându-mi cu ochiul și sorbind din paharul cu vin. „Pe Johnny îl iau, nea Ștefane?”, întreabă Hanți, părând a fi chiar îngrijorat de răspunsul care l-ar putea primi de la patron. „Ia-l, o să vezi tu pe dracu, dar n-am ce-ți face, trebe să-l învățăm odată și-odată meseria, că despre asta-i vorba dom profesor, că măgarul ăsta ne scoate peri albi, de-mi vine să-l leg într-o noapte în pădure de-un brad, să-l pape ursul”, se întoarce spre mine nea Ștefan, îndemnându-mă cu gesturi limpezi să beau din vinul adus, fabricație proprie, după cum am mai degustat în câteva rânduri în cele două zile de când mă aflu la cabană. „ Ziceai, nea Ștefane, că Johnny ți-a făcut pocinogul încă de pe drum, atunci când l-ai adus…”, îl aduc eu pe cabanier la loc, la povestea cu măgărușul. „Da, dom profesor, așa ceva n-ai mai văzut, l-am băgat în Aro, în spate, și l-am legat cu funia de la grumaz de piciorul banchetei. Am hurducăit sărmana mașină pe drumul ăla rău până în Rășinari, prin gropile ca tranșeele. Când am intrat în Rășinari, după ce treceam pe asfalt de câte-un om de pe marginea drumului sau de la poartă, ăia îmi făceau semne disperate, îi vedeam în retrovizoare cum strigă și fac semne spre mașină. Am oprit și, ce să vezi, nu mai aveam ușă în spate la Aro. Mafiotul ăsta, nu l-am auzit domne, în hurducăraia aia de pe arătură și-n zgomotul turației, mi-a plesnit cu copitele ușa din spate și-a aruncat-o undeva pe drum. Mai mult, domne, atunci când am oprit, ce crezi că făcea?” aproape că se sufocă nea Șerban, ridicat brusc în picioare, cu mâinile în șold și întors pe jumătate spre mafiotul cu pricina, care n-are nici o treabă și morfolește mai departe la punga albastră de plastic. Dar privind foarte atent, cineva ar fi putut zări parcă o umbră de maliție măgărească în ochii umezi și negri ai măgărușului cel cafeniu. „Respiră, nea Ștefane, ia un gât de vin și respiră domne, ce dracu…” încerc eu să-l liniștesc pe cabanier, deși îmi dau seama, din experiență, că n-am nici o șansă. „Domne, rodea funia cu care era legat, și nu mai avea mult s-o dea gata, că au măgarii ăștia niște fasole sub buzoaiele ălea de n-ai pomenit. Dacă nu-mi făceau semne fraierii ăia din Rășinari mafiotul ăsta s-ar fi dezlegat singur și-ar fi sărit din mașină. Și-ar fi fost destul s-o ia peste deal în Prislop, la șarpalăi, că nu știu cum l-aș mai fi recuperat, ți-am povestit ce-am pățit cu țiganii și cu Þuțu.” Þuțu e șeful haitei de câini de la cabană, un mioritic alb cu negru de toată frumusețea și, mai mult, unchiul dulăului meu de acasă, pe nume Clyde. Pe Þuțu l-au furat țiganii acum vreo două veri, copleșiți săracii de splendoarea câinelui, în comparație cu javrele lor de-acasă. Erau țiganii de la marginea satului din vale, urcați la munte la cules de afine. Însă nimeni de la cabană nu pricepe până-n ziua de azi cu ce anume l-au momit, pentru că Þuțu se făcea foc și pară la apariția șirurilor de șarpalăi încărcați cu coșuri, să facă și ei un ban cinstit în fiecare vară. Nea Ștefan l-a căutat peste tot câteva luni bune, până când un cunoscut din sat i-a șoptit că Þuțu păzește bătătura unor țigani din sat, chiar la marginea marginii. Când a ajuns acolo, cabanierul era să nu-l mai recunoască pe săracul dulău, atâta de slab și de jerpelit era acesta. Fără să țină cont de lătrăturile celorlalte jigodii sau de strigătele de jale și de luptă ale clanului adunat ca la comandă în bătătură, între care se sumețea ăl bătrân către cabanier cu strigăte de „Ce vreai mo?”, nea Ștefan s-a dus direct la Þuțu, care scâncea de bucurie ca un pui de câteva săptămâni, l-a dezlegat din hărdăzăul soios cu care îl legaseră țiganii de trunchiul unui prun schilod și l-a urcat repede în Aro, după care s-a întors către șatră strigând la rându-i, ca să-l audă tot neamul oploșit la marginea satului, în case netencuite și fără ogrăzi: „Mo, dacă vă mai prind pe la cabană la afine, vă-mpușc pe toți!”. După care scoase din buzunarul de la geacă, din interior, un pistol cu gaze cât toate zilele și slobozi un foc în aer, după care țiganii au dispărut într-o clipită care pe unde, iar jigodiile s-au ascuns pe sub cotețe sau au luat-o la fugă peste haturi. „Și zici că rodea funia, nea Ștefane…” „Da, dom profesor, rodea domne, uite așa cum roade punga aia de plastic, domne, ăsta roade orice, să vezi cum arată grajdul, numai șina cu cuie de la intrare, aia pentru tălpile ursului, a scăpat de mozoleală. Mănâncă, domne, cât toți ăilalți la un loc, dar tot mic rămâne, cred că de-al dracului”, se oftică în continuare nea Ștefan, dar nu uită să umple cele două pahare mari de sticlă groasă de pe masa de bârne la care stăm la soare în fața cabanei. „Și cu ușa de la Aro ce s-a întâmplat?”, mai întreb eu după o gură zdravănă de vin roșu și o alta de Borsec rece. „M-am întors după ea pe drum, dar nu prea mult. Altă hurducăială, cu Johnny legat acolo în spatele mașinii și răgând ca la nebuni, cu ușa lipsă, că după ce-am găsit-o, era atâta de îndoită de copitele dobitocului că n-am putut s-o așez la loc. Așa am venit până la oraș, dar nu l-am putut aduce atunci la cabană, că nu puteam ieși în șoseaua națională fără ușă la Aro. Și poți să-ți imaginezi dom profesor c-a trebuit să-l țin undeva în oraș pe mafiot până mi-am reparat mașina. Asta a însemnat trei zile de groază, că a trebuit să-l țin acasă, în curte. Trei zile de scandal monstru cu nevastă-mea, cu vecinii, cu tot cartierul. A venit poliția și mi-a dat amendă, ba, dacă l-aș mai fi ținut acolo încă o zi, două, venea Primăria să mă ardă. Nebunul zbiera într-una, ziua și noaptea, bașca faptul că a făcut praf gardul de beton lângă care l-am legat de corcodușul ăla mare din curtea mea. Iar de mâncare i-am dat cantități industriale de varză și dovleci și alte legume de la piața de lângă mine, că au venit oltenii, doar mă cunosc toți, și l-au îmbuibat pe mafiot, numai să nu mai strige și să bage groaza în zonă. Ca să nu-ți mai spun cât a trebuit să curăț curtea de balegă! Cât e de mic, lua-l-ar bau-baul de mafiot!” „Da, domne”, zic eu ca să-l completez pe stăpânul măgărușului, „e micuț și pare tare simpatic atunci când te uiți la el, cu ochii ăia mari și umezi ca de vițeluș”. „E șmecher, dom profesor, face pe îngerașul, nici nu poți să crezi cât e de jnapan, se gudură pe lângă străini ca un cățeluș ca să primească haleală. Stai numai să vezi când apar turiștii mai încolo, cum se duce țanc la ei și cerșește…”, îmi explică nea Ștefan cum vine treaba cu micul mafiot din neamul măgăresc și oprindu-se cu gura căscată la vederea lui Hanți care-și face apariția din cabană cu harnașamentele măgarilor după el. „Acum plec la carlingă, nea Ștefane…”, apucă să spună Hanți cu glas mieros. „Acum pleci la carlingă, zici, băi Hanți…”, își îndreaptă spatele cabanierul și își pune mâinile în șold. „Păi eu credeam că te-ai și întors, băi Hanți, și trecem pe bere, că vinul e pe terminate și s-a făcut cald pe aici prin jur”. Dar până să termine nea Ștefan ce are de spus, Hanți încearcă să se facă nevăzut cu măgari și cu câini cu tot, în jos pe cărare, câinii în față cu Þuțu în frunte, măgarii unul după altul după sas, ascultători. „Băi Hanți”, strigă cabanierul după ajutorul său, „ți-am zis să-l iei și pe Johnny, ce faci?” „Am crezut că vine singur după mine, nea Ștefane”, se întoarce Hanți, îl leagă cu funia pe măgăruș și-l trage după el la vale. „Ai crezut pe dracu, ești la fel de mafiot ca el, băi Hanți”, se ridică în picioare cabanierul, țintuindu-l pe sas cu degetul. „Dom profesor, ăsta cuplu, domne, Hanți și Johnny, un sas jnapan și un american mafiot din Trainei. Nu știu ce-or face la iarnă când bate numai vântul pe-aici, va fi care pe care. Dar cred că tot Johnny va fi mai tare, îl bagă pe neamț în draci. Las să fie așa, să vadă Hanți cum e când dai de unul mai căpos decât tine”. „Nea Ștefane, ai văzut ce cuminte s-a dus mafiotul dumitale după Hanți?”, întreb eu ca și când n-am priceput nimic din ce-a povestit omul până atunci. „Păi așa face, la vale se duce fără probleme, dar să vezi când urcă la cabană, și doar e băgat în trupă numai de formă, că încă nu l-am încărcat cu marfă. Marfa o cară elicopterele celelalte, ăsta mic n-are nici o treabă”. „Cum adică elicoptere, nea Ștefan?”, mă mir ca ars la exprimarea comeseanului meu, care parcă se mai calmase cât de cât, deși știam din experiență că nu era decât o scurtă pauză de respirație. „Elicoptere de creastă, dom profesor, ce crezi dumneata, că-i așa de simplu?”, râde pe sub mustața-i stufoasă cabanierul. „Stai să vezi ce-am pățit de curând. Am aflat că vine în control tipa din minister care răspunde de cabanele de creastă, de fapt noi am chemat-o, cabanierii, ca să-l punem cu botul pe labe pe bandit. Știi despre cine-i vorba, ți-am povestit.” Banditul este fostul șef al unității care avea cabanele și care le-a vândut sau le-a dat în locație cabanierilor, celor care au dorit chestia asta. Bandit pentru că fără să facă nimic s-a umplut de bani din șmecherii cu sărmanii oameni. Au fost și câteva procese între cabanieri și zisul fost-actual șef, dar n-au realizat mare lucru pentru că banditul avea pe mai mulți sus de tot, la București, și-n partidul de la putere, și în alte partide parlamentare. Bandiți și ăia, bineînțeles, care și-au tras și ei cât au putut din afacerea asta cu cabanele de creastă. „Și ca să fie totul în regulă”, continuă nea Ștefan, suspect de calm fiind vorba de bandiții care i-au mâncat zilele de când a cumpărat cabana și-o plătește lunar de cinci ori cât ar face în mod cinstit, dar n-are ce face că trebuie să trăiască și el din ceva, „m-am dus la protecția muncii, că numai cu ăia nu aveam actele aduse la zi. Acolo a trebuit să declar întâi ce am pe-aici prin bătătură, oameni, scule și animale, adică Hanți, drujba, topoarele, porcul, găinile și elicopterele. Adică, i-am zis tipului de la protecția muncii că eu duc marfa aici sus cu patru elicoptere: Janeta, Fritz, Costică și Pinky”. „Hai, nea Ștefane, vorbești serios, domne!?”, râd eu din tot sufletul. „Da, dom profesor, așa i-am zis”, râde și cabanierul cu toată gura, „și ăla de la protecție s-a uitat la mine cu mare admirație, cum că eu am patru elicopere de marfă și m-a întrebat dacă așa–i cheamă pe piloții elicopterelor…L-am lăsat să se bucure un pic și după aia i-am spus la tâmpit că-i vorba de patru măgari și că trebuie să-mi indice bibliografia pentru ajutorul meu, zis Hanți, pentru protecția muncii cu măgarii la cabană”, râde în continuare nea Ștefan. „Omul, săracul, m-a crezut ușor într-o ureche, ceea ce s-ar putea să aibă dreptate”, se autocompătimește cabanierul printre hohoteli, „și m-a lăsat repede în pace semnându-mi hârtiile pe sub groaza de ștampile”. „Johnny încă nu-i elicopter de creastă”, revin eu la problema noastră de bază. „Ãla ? Ãla mic e avion de vânătoare, bată-l să-l bată”, se zburlește mai departe nea Ștefan. „Domne, dar stai să vezi când a venit tipa de la minister. Ne-am întâlnit toți cabanierii la Bulevard s-o întâmpinăm, să stăm la o cafea și să-i explicăm despre ce-i vorba cu bandiții. Am stat, am tratat-o cu o cafea și cu un wiskey, că numai de ăsta a vrut, și i-am povestit despre ce-i vorba. Ne-am prins imediat că habar n-avea cu turismul, darămite cu turismul montan. Tipa era doctor veterinar de meserie și era picată ca puiu-n budă acolo la minister, ce știi prin câte locuri o fi pus șezutul la bătaie. După ce și-a mâncat cafeaua și băutura, ne-a spus că cel mai bine ar fi să ne viziteze unitățile. Auzi, dom profesor, „unitățile”! Și-atunci am ieșit cu toții în față la Bulevard, că de-acolo se vede cel mai bine, și i-am arătat munții: uite, cucoană, i-am spus, vezi munții ăia de-acolo de departe, ei bine, ca să ne vizitezi „unitățile” trebe să mergem vreo cinzeci de kilometri cu mașina, sau șaptezeci, sau o sută, depinde unde vrei să ajungi, după aia cu Aro sau cu tractorul încă vreo douăzeci sau treizeci și-apoi pe cărare, între două și șase ore, depinde de „unitate”, prin pădure și prin pietre, noroaie și vâltori. Acolo-s „unitățile” noastre! Și am privit-o toți din cap până-n picioare cu subînțeles, că era la fustă scurtă și pantofi cu tocuri. Dar nu-i bai, i-am mai spus, că dacă tot vă pricepeți la animale, avem măgari pe-acolo pe sus, și-s toți cu probleme, și fizice, și psihice, că-i greu la izolare, poate că vă îndurați de ei și le faceți consult! Nu s-a prins săraca, pentru că ne-a spus, în afară de faptul că nu mai e cazul să vizităm unitățile, că n-a profesat niciodată, că a făcut facultatea aia la „Spiru Haret”, după revoluție, de pamplesir, că n-a băgat mâna în vacă niciodată și nici n-o s-o bage vreodată. Uite-așa, dom profesor, cu ministerul ăla al nostru”. Ascultasem cu gura căscată. „Ce să mai zic, nea Ștefane, aia da vizită de lucru”. „Stai, că nu-i tot”, se însuflețește iarăși cabanierul, „că am rămas înțeleși cu doamna din minister să facem noi ăștia de la munte o delegație și să mergem la București că ne bagă ea la domnul ministru, că, zicea, e om de treabă și se pricepe la tot felul de lucruri. Zis și făcut, numai că am plecat singur, asta a fost delegația, că ăilalți au avut probleme, li s-a făcut frică, s-au îmbolnăvit, au început reparații la acoperișuri, și alte chestii de felul ăsta. M-am prezentat în ziua stabilită la minister, la birou la tipă. A dat telefon la ministru și ne-am afișat la ușa ăluia. Și-atunci am văzut cam cum stau lucrurile cu chestiile astea, dom profesor. Tipa mi-a spus să aștept acolo pe un hol, că ea intră să prezinte problema. Eu stăteam pe hol, ea într-o cameră de acces. Și cum n-aveam de lucru, mă uit eu ce face femeia, că nu prea aveam răbdare să stau locului. Și numai c-o văd cum scoate din geantă șpreiul, își ridică fusta și-și dă cu șprei pe dedesupt. După care bate la ușă și intră la șef. Dom profesor, m-am crucit. Multe-am văzut eu la viața mea, dar chiar așa, domne, chiar așa? Am mai povestit chestia asta neveste-mii și lui cumnatu-meu. Nu m-au crezut domne, au zis că am visat. Dacă te gândești bine, nici nu prea-i de crezut chestia asta, dom profesor”. „Eu te cred, nea Ștefane, realitatea întrece pe bune de multe ori ce ne putem noi imagina, eu te cred.” „Dom profesor, chiar așa, domne, cu șpreiul pe dedesupt, ce țară-i asta, dom profesor? Și să nu-ți mai spun cât am așteptat acolo în hol. Ca să vină tipa după vreo oră bună să-mi spună că dom ministru-i ocupat dar o să mă primească adjunctul lui, care și el e om de treabă, se pricepe la chestiile ăstea. Și m-a primit, dom profesor: am stat vreo zece minute de vorbă, că se grăbea la ședință, i-am explicat cum stă treaba cu turismul montan și mi-a promis că ne va face o vizită, că e montaniard vechi. Cum l-ai văzut dumneata, așa l-am văzut și eu, pe aici pe la noi, la înălțime” „Ce să zic, nea Ștefane, crezi că ești primul care o pățești cu ăia de sus, de la București? Probleme sunt cu duiumul, iar ăia nu vor decât să-și umfle buzunarele!” „Dă-i în mă-sa de bandiți, hai să mai luăm un pahar de vin, că nu-i nici o șansă să bem azi bere, ce știi pe unde-i acum Hanți cu măgarii, ce știi ce prostii mai face mafiotul ăla mic de-l bagă în boală pe sas și rămân fără om de bază la cabană. Dar să știi, dom profesor, eu tot nu mă las, săptămâna viitoare iar mă duc la București, cică acum e un om mai de meserie în locul tipei cu șpreiul. Să vedem, iar apoi mă duc și la Parchet, tot îl înfund pe bandit, domne, că a furat cât n-a furat tot județul, dom profesor”. „Nea Ștefan”, îl aduc iarăși pe cabanier la măgarii noștri, „ziceai că Johnny e cuminte la vale. Ce face, domne, când vine la deal, de-i tratat drept mafiot, că încă n-am aflat”. „Dom profesor, mafiot mai mare nu-i. Fii atent: încarci măgarii la carlingă și pleci cu ei pe cărare, spre cabană, da? În față-i întotdeauna Costică, el e șeful trupei, mai înainte a fost Pinky, dar ăsta-i cel mai bătrân acum. Costică duce suta de kile fără probleme, dar și ceilalți îs buni. Poate că Fritz ar fi șef el, dar săracul e orb de-un ochi. Mafiotul, încă de când l-am coborât prima dată, la urmă, spășit și drăgălaș. Până pe la „Lindicul Babei”. Aici începe șoul. O ia tiptil înainte, ajunge primul repede că n-are bagaj și se pune de-a curmezișul cărării. Cărerea e destul de îngustă, știi doar, iar „Lindicul Babei” e cea mai grea porțiune din cărare. Al dracului se așază de-a curmezișul și nu se dă de-acolo nici mort. Nu mai poate trece nimeni, darămite ceilalți măgari încărcați cu lăzi de bere și de vin, cu saci de pâine și de varză și cu alte chestii. Degeaba l-am luat cu binișorul, degeaba l-am bătut, degeaba l-am legat de bot și l-am tras doi oameni în sus și-n jos. Nimic, domne, stă împlântat chiar pe muchea de pe Lindic și nu mișcă de-acolo până când n-are el chef să plece. Asta era la început, însă acum e și mai rău pentru că e greu să-i mai stăpânim pe ceilalți măgari, că și-au luat-o, domne, în cap, dacă mafiotul a început cu revoluția, și ei fac acum pe deștepții. Îs deștepți, dom profesor, degeaba îi tratăm noi de proști, îs deștepți de nu-ți vine să crezi. Așa că se iau după Johnny și fac și ei pe niznaiul. Se opresc tot mai des pe cărare, se fac că plouă, la Lindicul Babei se întorc la vale de trebe să-i tragem înapoi cu japca. Odată alergam după ei la vale, să-i aducem înapoi, și când i-am tras în sus, mafiotul ăla a coborât jumătate din Lindic și s-a postat stană pe cale, de parcă ne făcea în ciudă. Fiecare drum la vale după marfă e un calvar, dom profesor, mai ales pe capul lui Hanți, iar noi stăm aici și nu știm niciodată când vor ajunge la cabană. Dacă îți imaginezi că și câinii stau pe gânduri, domne, nu mai pricep nici ei săracii nimic, se așază sub molizi pe Lindic și stau ca puii, nici nu mai latră. Să vezi numai la cât o să ajungă sus Hanți azi și să vezi ce-o să mai înjure și-o să mai povestească de tâmpeniile mafiotului. Și-o să apară turiștii și nu suntem gata cu treaba. Hai să mai bem un șpriț, domne, că m-am inervat destul pe ziua de azi. „Nu te mai enerva, nea Ștefane, că poate se învață și măgarul ăsta cu timpul, e tinerel săracul, ce știi ce-o fi să fie în capul lui, sub urechile ălea de jumătate de metru și sub ochii ăia cât toate zilele și umezi de ți se rupe sufletul”, încerc eu să-l apăr pe mafiot, din considerente umanitare așa-zicând. „Vezi, dom profesor”, se întristează cabanierul, „ce ți-am spus eu mai înainte, al dracului măgar se vâră, domne, sub pielea oamenilor, îi face să-l plângă de milă, să-l apere, și-apoi să vezi cum cerșește și se uită la tine să te înduplece, e mai șmecher decât omul de-o mie de ori, îți spun eu. Uite, dom profesor, că apar turiștii, iar Hanți cred că se luptă la vremea asta cu mafiotul pe undeva pe Lindic”. Într-adevăr, cinci turiști vin spre cabană dinspre drumul de creastă ce coboară direct de pe uriașul vârf piramidal cu zăpadă pe creștet aproape în miezul verii. Ne salută respectuos și își descarcă rucsacele în fața cabanei, lăngă băncile așezate acolo în așteptarea lor. Soarele e acum dincolo de valea Șerbotei, tocmai pe Puha, de unde-și trimite către platoul cabanei și către creastă razele calde încă și de culoarea untului. În curând se vor face roșcate și apoi trandafirii mătăsoase ca vinul din pahare. „Mai vin mulți turiști de pe creastă?”, îi întreabă nea Ștefan pe cei proaspăt sosiți. „Vreo trei grupuri, fiecare cam așa ca noi”, răspunde unul dintre aceștia, ștergându-se de transpirație, un bărbat mai vârstnic, om de munte adevărat după chip și echipament. „Domnule Ștefan, am dori niște ceaiuri mai întâi, sper că au mai rămas și pentru noi ceva bujori, iar apoi o cameră la etajul întâi, cu fața la munte, dacă se poate”, continuă omul. „Se poate”, se ridică nea Ștefan de pe bancă și se îndreaptă spre fereastra cabanei, „câte ceaiuri doriți, oala e pe foc de mult, cu rom sau fără, câte camere doriți, iar dacă vreți să serviți masa deseară să comandați de acum, să putem pregăti. Vetuțo, au venit turiști, pune ceai”, strigă cabanierul pe fereastră, să se audă până în bucătăria aflată dincolo de sala de mese. „Hai repede, că trebuie să ne descurcăm singuri, mai vin turiști de pe creastă, și-or veni și de pe Puha, și Hanți e aiurea-n tramvai, cu măgarii pe Lindic.” Doamna Vetuța e soția lui nea Ștefan. Vine sus la cabană doar în perioadele mai aglomerate, atunci când e mult de lucru la bucătărie. „Va trebui să merg eu să bag apă și să dau drumul la curent, dacă Hanți mai întârzie mult”, zice cabanierul și mai umple încă o dată paharele cu vin. „Hai să trăim, dom profesor, și către seară poate facem campionat de moară”. Nea Ștefan e campion național la moară, neoficial desigur, zic mereu asta pentru că nu l-a bătut nimeni, niciodată. Abia aștept să mă bată măr și-n seara asta, așa poate-l conving să facem și-o tablă, unde conduc de două zile. „Am plecat la apă să bag curent”, mai zice nea Ștefan sorbind cu sete paharul de vin. Și apoi către turiști: „Mergeți la bar, Vetuța o să vă servească cu tot ce doriți”. Curentul vine din vale de la o microhidrocentrală amenajată pe apa Sărății. Lux a-ntâia, în creștetul munților. Rămân singur pe bancă, în fața cabanei, cu vinul și în povești cu turiștii. Soarele e tot mai jos pe Puha, acum e așezat ca o bilă uriașă și roșie pe creștetul muntelui. O liniște nesfârșită se așterne în jur. O pace binecunoscută, care numai aici, la ceas de seară, îți mângîie sufletul. Acum vinul e mai bun decât orice altceva. E viață adevărată. E viața. Încet-încet, au apărut și alte grupuri de turiști. Unii sunt la mese înăuntru, alții pe balcon privind munții, cu ceștile de ceai în mână. Vreo câțiva au coborât în fața cabanei, pe bănci, povestindu-și întâmplările de pe creastă, de peste zi. Din cărare se aude lătratul lui Þuțu. Imediat le aud lătrând bucuroase pe Linda și pe Fetița. Fetița e mama lui Clyde al meu de acasă. Înseamnă că vine Hanți cu măgarii încărcați de marfă. Nu trec câteva minute și Johnny mafiotul își face apariția de după colțul cabanei. Imediat, apare Hanți și apoi șirul de măgari încărcați cu saci de rafie și lăzi de bere, cu Costică în frunte. Johnny e deja printre turiștii din fața cabanei, mirosind la ei ca la flori, dându-și ochii incredibil de umezi și de frumoși peste cap, rotindu-și codița ca o morișcă de hârtie creponată și gâfâind cu limba scoasă de parcă el ar fi adus la cabană toată marfa din carlingă. Laudele turiștilor, celor aflați pe platoul din fața cabanei, a celor care vin afară rânduri-rânduri, ca la urs, nu mai au limite. Ce frumușel e, ce simpatic, ce drăguț, în timp ce încep să curgă bunătățurile: biscuiți, croissante, napolitane, ciocolată și alte cele. Johnny se înfruptă din toate, conștient de plăcerea oferită turiștilor miloși. Ceata de măgari, deșelați de greutatea transportului de marfă, stă nemișcată și prostită la colțul cabanei, iar Hanți se așează pe bancă lângă ei, bolborosind înjurături într-o limbă stranie, numai de el știută. Privind și zâmbind, aud numai în spate o voce binecunoscută: „Ce ți-am spus eu, dom profesor, uite mafiotul ce face, pe ăsta nu-l mai aduce nimeni la calea aia dreaptă, măgărească.”. Mă întorc zâmbind spre nea Ștefan. Dau din cap cu înțeles și cu compătimire. „Băi Hanți, acum dacă tot ai venit, cu măgari cu tot, ia scoate tu niște beri din desagă, că ești dator vândut, că am băgat curent în locul tău. Avem o sete în noi după așa o zi de nu se mai poate. Uite-așa am așteptat berea asta, și eu și dom profesor, și o întreaga cabană de turiști”. Hanți stă de parcă n-ar mai înțelege românește. Cred că la ora asta chiar nu mai înțelege nimic. Așa că se execută cabanierul. Nea Ștefan ia o ladă din spatele lui Costică cel prăbușit pe pământ și o pune pe una dintre băncile din fața cabanei. „Veniți de luați, că acum e pe degeaba, mai târziu pe bani. Acum bem pentru mafiotul ăsta mic, care l-a băgat în boală grea pe domnul Hanți, că neamțul alerga altădată cu viteza luminii când era vorba de-o bere gratis, că la ei, în poporul german nu se-ntâmplă așa ceva nicodată, și uite-l cum stă acum rezemat de Costică și nici aer nu mai are, nici apă nu-i mai trebuie. În tot răul e și-un bine, nu-i așa, dom profesor?”, își încheie cabanierul tirada râsu-plânsului față cu mafiotul american din Traineii Rășinarului și neamțul unicat rătăcit printre crestele munților celor mari. Și-n lumina de aur a razelor, ce vin acum orizontal, de pe creștetul Puhăi, nu pot să nu-l privesc, totuși, cu admirație neștibită și de nimeni contrazisă, pe măgărușul cafeniu care se-nvârte ca un titirez printre mulțimea de oameni adunați pe platou, cu ochii umezi și imenși strălucind de-o neagră, malițioasă bucurie. Iar în briza de seară brusc ițită dinspre creastă mă dau ușor într-o parte să nu fiu feștelit de-o pungă albastră și zdrențuită de plastic, planată lin spre vale, dincolo de colțul cabanei și de pâlcul de molizi pitici și tufe dese de afin. Din volumul „Un sat numit România”, ediția a doua, revăzută și adăugită |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate