Capitolul I

Ploua și hainele atârnau deja pe el ca o povară. Ieșise din casă de câteva minute și contrar picăturilor dese, se deplasa încet, pășind apăsat, cu gulerul paltonului ridicat, părând decis să ajungă la destinație cu orice preț. Căte un felinar, îi lumina pentru câteva secunde profilul confuz în care se ghicea suferința și durerea, în fapt, principalele coordonate ale determinării umane. Părea că nu bagă de seamă nici ploaia deasă, nici vântul turbat, nici noaptea de coșmar și din când în când își ștergea nasul de ploaie și lacrimi. Amestecul îi părea excesiv de amar.
Într-un final, se opri în fața unei cârciumi ordinare, se scutură de apă și așteptă puțin să-și revină după care oftă și intră. Părea că își mișca buzele în cadența unei rugăciuni.
Închise ușa în spatele său și nu era doar o senzație faptul că toată lumea se opri și se uita insistent la el. Doar câțiva, pe undeva pe lângă tejgheaua veche, chicoteau și zâmbeau pe sub mustăți. Bărbatul nu băgă de seamă sau nu fu impresionat de fețele extrem de neprietenoase ale oamenilor de la mese. Fețe brăzdate de riduri, pline de praf și mizerie. Pe scurt, mizeria era o caracteristică generală atât a oamenilor cât și a localului. Ceva din chipul tânărului arăta că nu îi era deloc străin locul însă... era vorba doar de câteva zile de nebărbierit și o neglijentă îngrijire a părului, în fond lucruri ce puteau fi retușate. Cu un efort de imaginație, eliminând aceste mici inconveniente estetice, oricine îi putea vedea trăsăturile fine ceea ce ar duce cu gândul la o neconcordanță între persoană și locație. Practic se vedea că locul nu îi este acolo, dar prezența sa era într-un fel o rezultantă a chipului îndurerat. Își rotea privirile, căutând parcă pe cineva și cu cât parcurgea mai mult din spațiul micului bar, cu atât o altă mască, cea a disperării, se așeză pe fața lui. După ce termină de observat parcă fiecare milimetru pătrat, păși cu privirea fix în podeaua din fața sa și se opri la tejgheaua, la fel de simplă ca tot ce era acolo. Barmanul dădu casetofonul mai încet și îl privi pe ciudatul client fix în ochii, parcă cu o umbră de plictiseală. În aer plutea aroma unei conspirații.
- Nu te supăra, vorbi noul venit încet și clar.
- Nu a trecut Maria pe aici ?
Replica fusese rostită de către unul dintre acei clienți care pare născut la acea masă și a fost urmată de o explozie de hohote isterice de râs care a cuprins brusc tot barul. Tânărul rămase sprijinit cu coatele pe tejghea, cu gura deschisă pentru a-și termina întrebarea însă nu avea nici o șansă pentru că vacarmul era prea mare și oricum, barmanul se ținea și el de burtă. Au fost 3 minute în care părea că toți se adunaseră acolo așteptând acest moment iar băuturile din fața lor erau doar un fel de a-și fi petrecut așteptarea într-un mod mai plăcut. Încet, încet chiotele se potoliră și mesenii se întoarseră la discuțiile lor purtate înainte de a fi apărut tânărul. Acesta împietrise parcă în aceiași poziție fiind inuman de calm în așteptarea interlocutorului său de după tejghea. Acesta apăru cu ochiii în lacrimi și îl privi.
- ... nu a trecut Maria pe aici ?
Barmanul icni încă odată dar păru că hohotele îl
părăsiseră.
- Uite ce e, Anton. Este a treia săptămână în care apari... zi de zi și pui aceiași întrebare. Răspunsul meu este același. Nu o cunosc pe această Maria...
Anton își repezi mâna la buzunarul de la piept însă, fu oprit categoric.
- Știu... am văzut poza aceea de zece mii de ori... Nu a intrat aici nici o Maria și nu cred că o domnișoară ca ea ar intra vreodată într-o bombă ca asta.
Avea dreptate barmanul și fața lui Anton începu să pară a înțelege acest lucru întorcându-și ochiii în jurul său de parcă ar fi văzut pentru prima oară localul. De data asta privea cadrul... pereții acoperiți cu faianță ieftină, geamul prăfuit unde atârna o perdea ordinară, mizerabilă și ruptă îngălbenită de tutun și de nepăsarea proprietarilor... cu siguranță nu era un loc în care să te aștepți să vezi vreo fată.
- Mă gândeam că... se scuză parcă Anton.
- Știu, îl compătimi parcă simțindu-se dator în virtutea reacției avute, barmanul. Știa că o arzi p-aci...
- Da...
- A plecat ?
Anton nu spuse nimic dar își lăsă privirea în pământ și scăpă un oftat în timp ce-și mușca buza de jos.
Semn de vinovăție, gândi barmanul.
- A plecat din vina ta ?
Acum își trăda deja sentimentul de culpă și Aron păru a realiza asta. Întrebarea era prea deschisă și era pusă într-un moment destul de delicat prin faza ce îl precedase.
- Sile... pune una dublă, te rog. Nu vreau să vorbesc despre asta.
Pe buzele lui Sile apăru un oftat de ușurare ce nu îi scăpă lui Aron, însă replica ce urmă fu de altă factură.
- Atâta timp cât plătești, poți tace cât vrei.
Era o replică ce îi aduse în gură lui Aron gustul amar al inutilității, al marginalizării și izolării sociale. Erau sentimente care veneau inerent în condițiile psihice în care se găsea. Părea un virme în fața propriilor ochii. Sorbi până la fund paharul din fața sa și îl izbi de tejghea indicând cu arătătorul ca Sile să repete operațiunea.
Orele treceau iar barmanul și cei câțiva clienți care aveau obiceiul să „închidă barul” începură să-l privească cu compătimire. Un observator neutru putea cu ușurință să realizeze în privirile tuturor o rază de împlinire sufletească născută din falsa impresie că dacă cineva este mai beat ca tine, tu ești în rândul lumii, cu toate că stai în bar la două noaptea.
- Anton. Hei, Anton... ai adormit... Anton! îl zgudui Sile pe tânărul care stătea cu capul pe tejgheaua sa. Acesta tresări și privi cu ochiii deschiși pe jumătate, clătinându-și inconștient corpul cu mișcări largi și lente.
- A... venit ? reuși el să întrebe după câteva secunde bune de chin.
- Nu a venit nimeni... au plecat toți. Închidem... Hai Anton...
- Nu... nu... Încă una... și.... gata. Pe cuvânt!
- Nu Anton... hai. Hai afară.
Barmanul îl luă de braț și îl conduse cu greu până afară.
- Unde e Maria ? De ce... vorbele păreau cu greu rostite de un om. Părea un experiment nereușit de creare a unui adult.
Sile îi vorbea verzi și uscate însă putea pune pariu cu oricine că nu avea nici o importanță ce zicea. Odată ajuns afară, ușor barmanul îl lăsă pe sărmanul tânăr pe picioarele sale. Acesta păru că își mai reveni puțin în contact cu aerul rece și izbuti să bâguie cu mari eforturi.
- Sile... eu am plecat... dacă...
Sile știa ce avea să spună Anton și pentru a economisi câteva minute, îi spuse acestuia continuarea.
- Da, știu. Dacă vine îți comunic.
Anton ridică brațele cu pumnii strânși și degetul mare ridicat spre cer, semn de aprobare a propunerii și plecă împleticindu-se pe drumul întunecat. Sile îl urmări cu privirea, observând că tânărul apucase pe alt drum... undeva spre parcul central, ridică din umeri, oftă și se duse să închidă barul.

















Capitolul II

Încet, încet, fata se depărta de el, cu mâna încă întinsă spre mâna sa dar... fata îi spunea ceva... ceva de o băutură... să bea tot... ceva foarte neclar. Privi alături de el paharul plin și îl dădu peste cap. Își vedea mâna dar nu putea să vorbească sau să țipe... gângurea doar litere fără sens. Nu se putea deplasa și deodată ideea de mișcare îl făcu să se chinuie să se desprindă din împietrirea în care se afla. Izbuti să se smulgă după îndelungi forțări și înainte să fugă după ea, privi în spate și se văzu nemișcat cu mâna întinsă așa cum îl atinsese pentru ultima oară, fata. Era ridicol așa cum se vedea, desenat ca un omuleț pe asfalt de mânuța unui copil de doi ani. Capul îi era un cerc simplu, ochiii – două puncte, gura și nasul câteva linii simple, mâinile, picioarele și corpul, la fel... ceva ce îl îngrozea. Se întoarse speriat și o căută cu disperare dar ea dispăruse fără urmă.... Fugea dar nu avea unde... Părea că este... de fapt era într-o cameră albă de dimensiuni infinite, practic fără pereți, fără podea... Fugea, cădea... nu înțelegea nimic... Se uită din nou în spate, desenul părea că îl urmărea însă toate segmentele păreau că fug în legea lor. Toate se amestecaseră, capul sau mai bine zis cercul, se rostogolea, punctele ochiilor săreau ca niște mingii de tenis, segmentele corpului se deplasau rapid atingând cu capetele o podea imaginară... inexistentă. Avea impresia că ciudata formă îl urmărea iar el din vânător se trezi vânat. În orice caz, nu mai avea control asupra sa căci cădea... cădea... cădea în gol.
Se izbi sec de asfalt și visul se curmă brusc.
- Scuze, Anton, dar dacă te prindea, nu mai aveai nici o șansă.
Instinctul îl făcu să-și ducă mâna la gură, să-și șteargă saliva și să verifice dacă nu cumva era amestecată cu sânge. Nu era.
Unde sunt ?
Se ridică în genunchi și se sprijini în ceva rece și umed... deschise ochiii mai tare și văzu o bancă.
O bancă ?
Se puse cu coatele pe stinghiile de lemn și cu mâinile la tâmplă încercă să rememoreze.
Am intrat la Sile și...
- Și v-ați îmbătat crunt după care ați adormit pe banca asta în parc.
Din nou vocea aia pe care am visat-o... oare mai dorm ?
- Nu m-ați visat. Sunt aici lângă dumneavoastră.
Privi pe bancă, lângă el, un tip solid cu o față care nu putea ascunde ridurile unui om trecut de 60 de ani purtând o barbă potrivită ca dimensiuni însă foarte deasă. Avea un pardesiu negru, pantaloni de stofă și pantofi cu cataramă de metal pe margine. Băiatul avu instinctiv senzația că bătrânul putea în orice moment să-și schimbe înfățișarea și hainele. Poate că se potriveau prea bine situației. Zâmbi în sinea sa, mușchii faciali rămânând impasibili, la gândul că s-ar putea să fie un elf sau chiar Moș Crăciun.
Sigur... Moș Crăciun în mijlocul lui iunie...
- Faridi, spuse simpaticul personaj întinzându-i mâna.
- Bratu... Anton Bratu, silabisi cu greu ridicându-se pe bancă și așezându-se într-o poziție cu coatele pe genunchi și pumnii agățați de părul din zona tâmplelor. Dădea impresia de epuizare pe toate planurile.
- Se vede treaba că ați cam tras-o aseară... încercă bătrânul să mențină dialogul.
- Stai puțin, avu Anton o revelație parcă, de unde mă cunoașteți ?
- Din bar de la Sile... eram întâmplător acolo...
Minte, dar cum să-l contrazic dacă nu îmi amintesc ce am făcut eu ?
- De ce aș minți, întrebă Faridi. Bani nu ai... ce aș putea să câștig de pe urma dumitale ?
- Domnule... nu vă înțeleg... vă rog să mă lăsați.
- Tragi concluzii înainte de a avea date complete. De ce nu mă miră faptul că abordezi una dintre cele mai elementare forme a fricii ?
- Nu îmi este frică, rosti Anton încet. Nu mai am nimic de pierdut.
- Crezi ? zâmbi bătrânul.
- Sunt sigur. Ce știi tu despre mine ?
- Să spunem că știu puțin mai multe decât știi tu.
Anton pufni și cu o doză mare de lehamite rosti privind în ochiii bătrânului nebun.
- Domnule...
- Faridi.
- Domnule Faridi, reluă pe același ton tânărul. Credeți-mă că nu am nici un chef să particip la nici o scenă misterioasă și cred că vă puteți da singur seama de asta după felul în care arăt. Nu știu cu ce vă ocupați și sincer, nici nu mă interesează fiindcă am probleme care pentru alții sunt simple ghinioane dar pentru mine înseamnă dezastre. Vă rog din suflet, lăsați-mă și căutați pe altcineva.
- Nu numai că eu te pot ajuta, că te pot readuce pe picioare, dar deja te-am salvat astăzi odată, spuse moșul pe un ton egal cu nepăsarea vis-a-vis de replica deznădăjduită a tânărului.
- Zău ? Când m-ai ajutat dumneata ?
- Când te-am trântit de pe bancă.
Anton își duse mâna la buză și spuse ironic.
- Da... mulțumesc pentru ajutor. Foarte folositor, ce să zic...
- Nu uita că ți-am spus că dacă te prindea, nu mai aveai nici o șansă.
Îl privi atent pe băiat și își dădu seama că impactul fu izbitor. Acesta îl privi șocat și după câteva secunde menite ordonării gândurilor, întrebă bâlbâit:
- De... de unde știați ce visez ?
- Hm, zâmbi Faridi. Asta, dragul meu domn, face parte din mine și nu importă aici.
- Cine ești dumneata ?
Bătrânul contemplă puțin părând că-și caută o identitate ceea ce îi aminti lui Anton de prima impresie.
- Să spunem că sunt într-un fel... Dumnezeul dumitale, domnule Bratu.
Replica avu asupra tânărului, efectul întregii cantități de rachiu băute cu o seară înainte, înzecit...
- Nu te supăra dar... fără a te jigni... nu așa îmi închipuiam că arată Dumnezeu.
- Da, zâmbi Faridi, mulți spun că aduc a diavol mai mult...
Anton realiză că nu întruchiparea nu corespundea sau nu numai ea, ci forța de cameleon, de vulpe pe care o simțea era dimensiunea diavolicească a celui de lângă el.
- Mă scuzați dar așa sunteți mai aproape de realitate, veni replica reflexă a băiatului.
- Vă pot întreba cui și pe ce criterii atribuiți dumneavoastră noțiunile de „bine” și „rău” ?
Anton se văzu încet, încet captivat de discuție.
- „Binele” și „Răul”, după mine, sunt departe de a fi niște noțiuni absolute...
- Cu siguranță, aprobă bătrânul.
- Sunt interdependente și se atribuie funcție de reperul principal.
- Îmi dați impresia că vorbesc cu Nietzsche, glumi Faridi.
Era pentru prima dată în acea zi și poate în mai multe zile în care Anton zâmbi ușor.
- În sfârșit... țineți cu tot morțișul la titulatura aceasta divină sau satanistă ?
- Câtuși de puțin. Era o formă în care puteați să mă localizați mai simplu... Nu cred că adevărata mea identitate ați putea-o percepe. De fapt sunt convins că nu ați înțelege mai nimic și vă spun asta fără nici cea mai mică intenție de a vă subestima intelectul.
- Cine sunteți până la urmă, domnule Faridi ?
- Sunt cel care apare în momente ca acestea, când cineva pare în proprii ochii un nimic și un gunoi social. Când mai este un pas până disperarea transformă totul în ruină și amintiri nostalgice. Când respectivul este pe marginea prăpastiei... Eu sunt acolo să construiesc podul pentru el.
- Bun, ați apărut dar înțeleg că aveți și soluții pentru a ajuta.
- De bună seamă.
- Domnule Faridi, și glasul începea să aibă o doză infimă de speranță în el, cunoașteți cauza dramei mele ?
- Mai bine ca oricine altcineva, domnule Bratu.
- Bănuiesc că mă puteți ajuta cu un sfat ceva... altceva ce ați putea face ?
- Mult mai multe...
- Am înțeles. Sunteți psiholog.
Faridi zâmbi așa cum un părinte zâmbește când copilul îi povestește de Moș Crăciun.
- Nu ați înțeles nimic, domnule Bratu. V-am spus că va veni și vremea răspunsurilor.
- Sunt mahmur, domnul meu, însă nu cred că aceasta este cauza ce mă face să par atât de departe de subiect.
- Nici nu știți cât de mult adevăr ați spus. Subiectul sunteți chiar dumneavoastră și sunteți foarte departe.
Anton se chinui să nu gândească logic această afirmație și încercă să rămână fidel concretului.
- O cunoașteți pe Maria ?
- Da... dar nu are nici o legătură cu ceea ce vă propun eu.
Dumnezeule, moșul ăsta e nebun!
Își propti iar capul în mâini și privi asfaltul umed din fața sa. Se simțea cu un pas înapoi de fiecare dată când bătrânul spunea ceva. Ceva însă îi spuse că trebuie să meargă înainte. Era tentat să o facă și într-un fel nici nu mai putea să dea înapoi.
- Treceți, vă rog, la subiect.
- Domnule Bratu, își drese glasul Faridi, sunt aici pentru a vă propune un fel de târg.
- Adică o afacere...
- Într-un fel...
- Vă pierdeți vremea, domnule. Nu mai am decât casa și câteva piese de mobilier strict necesare.
- Plata din partea dumneavoastră o reprezintă colaborarea și simpla dumneavoastră prezență.
- Ce ați putea să îmi oferiți domnule Faridi, întrebă Anton curios.
- Domnule Bratu, dumneavoasră aveți impresia că suferința se datorează fetei aceleia și aparent aveți dreptate.
- Cum aparent ?
- Acea persoană nu face decât să fie o biată proiecție tridimensională a unei funcții complexe cu variabile multiple, majoritatea aparținând, paradoxal, dumneavoastră. Sentimentele sunt cuantumuri de energie psihică, metafizică, dacă doriți, ce se vrea transformată ca orice energie. Sufletul, pentru a înțelege mai bine, joacă aici rolul unui creier. Este creierul corpului ancestral. El trimite impulsuri psihice eliberând energie psihică în metaeter. Oamenii sunt ființe limitate și în totalitate condiționați de dependență. Aceste energii de care vorbeam, sunt degajate sub mai multe forme, asemănătoare frecvențelor, unite de o singură valoare fixă, sensul de deplasare și anume DEPENDENÞA. Principalele frecvențe sunt trei: maternă, divină și procreativă, i-aș spune eu, pentru că asigură perpetuarea speciei. Mai sunt și altele dar acelea sunt deviații sau derivații. Ne vom reduce la ultima frecvență, cea care ne privește, din economie de timp. Vedeți dumneavoastră, în stare pură, sentimentele pot fi expuse, în speță, cuantumurile de energie pot fi trimise mai multor persoane de sex opus, succesiv, în marea majoritate a ocaziilor, odată cu trecerea acestora prin viața dumneavoastră. Prin stare pură înțeleg lipsa de inhibiții și instincte defensive ce apără intimitatea subconștientă a psihicului uman. Așadar, odată pierdut sufletul-țintă, energia psihică ce-și găsea destinația finală în sufletul respectiv, se cumulează în interiorul propriului suflet și se materializează în impulsuri de a face ceva pentru a te descărca, în marea majoritate vicii diverse de factură negativă. Adevărata forță a unui om aflat în această situație nu este puterea sa de a se ridica și de a căuta un alt suflet-țintă care să vibreze pe lungimea de undă a energiei sale psihice, ci găsirea unui suflet pe care să îl facă să vibreze pe frecvența sa, fără ca persoana ce deține acel suflet să realizeze.
- Să îi acordeze sufletul ca pe un radio ?
- Exact.
- Bine dar... aici intervine o acțiune care... sună a Creator.
- Vedeți cum ajungeți la vorba mea, zâmbi Faridi mulțumit.
- Și cine vă dă dreptul să schimbați o persoană în interes strict personal?
- Vă spun imediat. Tot ceea ce am spus până acum, tot din economie de timp, se referă la o singură direcție „masculin-feminin”. Așa numita iubire activă. În sens opus e mult mai greu de expus... totul se schimbă.
- Radical ?
- Oarecum... vă voi da un exemplu dacă tot ați pomenit de radiouri. Vă este mai ușor să vă acordați radioul după lungimea de undă a postului preferat sau mergeți până la sediul acelui post să convingeți conducerea să schimbe frecvența pe cea fixată pe aparatul dumneavoastră ?
- Prima variantă, fără dubii...
- Absolut.
- Dar... de ce nu se poate schimba frecvența radioului... singură?
- Domnul meu, aici este problema... Trebuie acționat din exterior pentru ca radioul să își schimbe frecvența. Dacă postul emite în continuu un semnal zero, o liniște deplină, nici cele mai sofisticate radiouri nu își schimbă singure frecvența. Femeile, nu sunt capabile, nu au această funcție, de a acționa asupra propriului psihic în sensul acordării sale pe o lungime de undă a unui suflet-emițător masculin. Pur și simplu nu au forța de a-și imagina că se poate schimba ceva. Dacă preferați, o figurină de plastilină nu se poate schimba de una singură, indiferent de cât de moale sau maleabilă este.
- Am înțeles... cred.
- Știu că în capul dumneavoastră este un amalgam de noțiuni și imagini care par fără sens. Asta, dragul meu domn, este în linii foarte mari ceea ce voi numiți „iubire”.
Ceea ce voi numiți iubire ? Moșul ăsta e chiar culmea.
- Ești fantastic dumneata... Ãștia se chinuie de când e lumea să explice ce e iubirea iar tu vii cu pretenții de mare propovăduitor...
- Domnul meu, pot să spun că iubirea este o invenție de a mea...
- Domnul meu, îl imită Anton, permite-mi să-ți spun că ești nebun. Doar pentru că îmi explici că roata este rotundă și se învârte, nu cred că este de ajuns pentru a-mi demonstra că dumneata ai inventat-o.
- Să lăsăm în seama celor ce sunt în măsură să judece, aprecierile, domnule Bratu.
- În sfârșit, din simplă curiozitate, ce îmi propui dumneata ?
- Un an de iubire, spuse Faridi apăsând fiecare cuvânt.
- Un an de... fugi dom’le de aici. Pe Maria nu o aburești așa... cu vorbe d-ale dumitale.
- De ce ești așa îngust, domnule Bratu ? Nu am nevoie de nici o Maria.
- Stai puțin, izbucni bănuitor Anton. Te referi cumva să-mi oferi o prostituată un an de zile ?
- Cam așa ceva... Hm, este un punct de vedere...
- Sunteți murdar, domnule, îi adresă Anton în scârbă.
- Se poate spune, continuă Faridi fără a-l băga în seamă, că dețin un bordel.
- Nu am nevoie, pufni tânărul. Vă rog să mă scuzați dar îmi pierd vremea.
Se ridică și dădu să plece. Picioarele abia îl ascultau și fiecare pas părea a fi ultimul înaintea prăbușirii.
- Prea bine. Du-te și bea-ți viața. Lasă-te înfrânt și gândește-te că te poți ridica de unul singur. Ce ai de gând să faci pentru tine, Bratule ? Îți ofer o prostituată psihologică. Nu ai nimic de pierdut.
Era prima oară când vocea lui Faridi căpăta volum și se vedea clar că dădea rezultate pentru că Anton încremeni și chipul îi era marcat de o luptă cu sine. Ceva era irezistibil în vocea bătrânului. Se întoarse spre el și îl întrebă.
- De ce doar un an ?
- Prețul eternității ar putea fi o altă eternitate... spuse ca pentru sine Faridi și se vedea clar că acest lucru îi convenea. Practic se putea citi în această replică o monedă de schimb la oferta sa.
Bratu se prăbuși înapoi pe bancă și oftă în timp ce privirile lui Faridi îl cântăreau cu atenție.
- Ce trebuie să fac? întrebă cedând Anton.
- Bordelul meu... psiho-bordelul meu, mă scuzați, este la doar câteva sute de metrii de aici. Vă rog să mă urmați.
Se ridicară și porniră anevoie prin ploaia deasă care începu să cadă iar.

















Capitolul III

Într-adevăr, dacă ceva îl făcea să se simtă un pic mai bine pe Anton, era faptul că psiho-bordelul era în apropiere. La urma urmei, la dracu’ cu toate prejudecățile și regulile etice sau morale, gândi tânărul. Ce avea de pierdut? Absolut nimic. Câte nu se pot întâmpla într-un an... Mahmureala îl urmărea în continuare și pașii păreau mecanici.
Unde naiba o fi casa asta?
Niciodată nu fusese în viața lui la un bordel dar își imagina că era ceva luxos și măreț însă nu-și amintea să existe vreo clădire cât de cât mai acătării prin zonă. Micul orășel număra foarte puține construcții mai răsărite și le cunoștea pe toate.
- Pe aici, pe aici, vă rog...
Casa părea șocant de normală. Nu ieșea în evidență cu absolut nimic și nimeni, niciodată nu își putea imagina că după gardul ordinar de lemn, se adăpostea un bordel. Psiho-bordel, se corectă el în gând. Intră cu frică și cu o oarecare umbră de timiditate, așteptându-se să vadă câteva femei sumar îmbrăcate, fumând niște țigări lungi, stând în poziții provocatoare, la limita decenței însă dădu de o sufragerie simplă cu un mobilier masiv, vechi și foarte îngrijit. Își roti privirile în jurul camerei, afișând o nedumerire vădită.
- Bine ai venit în casa lui Faridi, spuse protocolar moșul.
- Nu prea ții pasul cu timpul... Mobilă de genul ăsta...
- Așa sunt eu... Mă atașez de lucruri și... îmi este foarte greu să le înlocuiesc.
- Va să zică, își desfăcu Anton brațele ca și cum ar fi vrut să cuprindă toată camera, așa arată un...
- Da, este casa iubirii... sufletești. Puteam să-i spun „Casa sufletului” dar sună cam terifiant.
- Și cum îi spui oficial?
- Psiho-bordel.
- Bănuiesc că psiho-bordelul ăsta al dumitale are și un... psiho-pat?
Jocul de cuvinte îl amuză pe Faridi și în plus îi dădea de înțeles că tânărul este mult mai relaxat.
- Să luam loc pe acest... psiho-scaun și să discutăm condițiile.
- Regulile jocului?
- Regulile, repetă Faridi arătându-i un scaun masiv.
Anton luă loc și îl privi pe bătrân. Cât de ciudată era povestea pe care o trăia...
- Unde sunt fetele, domnule Faridi?
- Răbdare... psiho-armăsarule. Ascultă întâi. Vei intra în camera de acolo și vei bea paharul aflat pe noptieră, după care te vei întinde pe pat și vei aștepta.
- E un fel de psiho-viagra?
- Ha, ha, ha! râse cu poftă bătrânul. Nu, dragul meu domn, este pașaportul dumitale. Te vei trezi după aproximativ un sfert de oră, timp în care băutura acționează la nivelul neuronilor, în mijlocul unui spațiu ideal, creeat de mintea ta, un holospațiu perfect potrivit restricțiilor tale subconștiente. Subconștientul tău va creea, deci, cadrul pe care sufletul, creierul sentimental, îl va comanda. Acolo o vei întâlni. Timpul tău va fi deformat și practic nu își va avea corespondent în timpul real, cel pe care îl percepi acum. De bună seamă, un an petrecut acolo, nu va echivala aici mai mult decât o fracțiune de secundă.
Anton căsca ochiii curios să vadă până unde va merge moșul acela nebun.
Nu se poate, visez.
- Spuneai ceva despre...
- Prețul eternității...
- Exact.
- Aceasta, dragul meu, va fi o decizie pe care tu o vei lua.
- Liberul meu arbitru... murmură Anton pentru sine
- Exact.
Misterul îl acapară pe tânărul Anton și dând din umeri, se trezi întrebând:
- Când începem?
- Chiar acum.
Tânărul se ridică și cu un dram de adrenalină pe șira spinării se îndreptă spre cameră. Bău paharul și se întinse pe pat, iar după câteva secunde, corpul se înmuie și apoi încremeni asemenea unui cadavru.
- Mult succes, băiete. Nimeni nu a avut niciodată parte de o a doua șansă din partea mea. De data asta trebuie să te salvezi singur.
Ridică trupul inert al lui Anton și ieși cu el din casă, îndreptându-se anevoie spre banca pe care se cunoscuseră.




Capitolul IV

Ceața începu să se ridice de pe ochiii lui Anton și se simțea groaznic... Cu siguranță nu e mahmureala, își spuse el
Ce se întâmplă cu mine?
Se izbi cu putere de ceva ce părea a fi un stâlp. Impactul fu destul de puternic dar măcar își dădu seama că pășea... încerca să meargă.
- Sir, sunteți în ordine?
Vocea veni de undeva din dreapta sa și se chinui să privească în direcția aceea. Începu să vadă întâi ceea ce părea o pădure extrem de îngrijită iar alături de el, un om, servitor, după haine, care îl privea îngrijorat..
- Sir!
- Da, da... sunt bine...
Anton se trezi vorbind engleza la perfecție.
Unde dracu’ sunt?
- Nu te supăra... poți să-mi spui unde mă aflu?
- Sir, v-ați lovit la cap?
- Da....am o amnezie temporară... cred.
- Probabil că vă amintiți că este în curs recepția dată de dumneavoastră în onoarea logodnei....
- Logodnica mea?
Servitorul căscă ochiii uimit și își căută cuvintele...
- Lady Mary Willson. Sunteți la reședința dumneavoastră, sir... Castelul Birmingham...
Castelul Birmingham... ce naiba holospațiu a creat blestematul meu de suflet?
- Probabil... prea mult whisky, sir? întrebă servitorul zâmbind conspirativ.
- Da... prea mult. Du-mă la castel, la lady Mary.
- Vă mai amintiți cum vă numiți, sir?
- Numele meu este...
Cum m-o chema aici?
- Sir?
- Da... Bratu. Sir Anton Bratu.
Servitorul zâmbi liniștit.
- Pe aici, sir.
Cărarea pe care o apucaseră îi scoaseră repede din pădure și îi aduseră într-o poiană care deschidea o priveliște cu adevărat fantastică. Un castel imens, impecabil, trona impunător în mijloc. Arhitectura și stilul îl duceau pe Anton cu gândul la secolul al XVIII-lea, dar era prea de tot să îl întrebe pe tânăr în ce an se aflau. Curtea castelului încadra zeci de grădini diferite, cu fântâni arteziene și garduri vii perfect tunse. Recepția era în toi și Anton fu zguduit de perfecțiunea cu care erau conturate personajele. Domni la patru ace, cavaleri pe care îi cunoștea, doamne și domnișoare superbe în rochii lungi, zâmbind de după evantaiele de mătase, totul era susținut de o mică orchestră ce umplea aerul cu muzica lui Mozart. Invitații întorceau capul și îl priveau admirativ, spre mândria și sentimentul său de împlinire.
Trase cu ochiul și se analiză discret, stăpânindu-și cu greu uimirea. Purta o uniformă de gală, de un purpuriu dens, brodat cu fire de aur și argint. Cizmele perfect lustruite oglindeau cerul albastru, fără pic de nor. Începuse să realizeze că îi știa pe toți de-acolo, cunoștea clar structura și compunerea acelui castel superb, se simțea din ce în ce mai stăpân peste tot și toate. Nu o cunoștea pe Lady, dar știa că o va recunoaște în clipa în care va apărea. Iar clipa aceea nu întârziase. O văzu în toată splendoarea ei... Un chip angelic ce îi părea atât de familiar încât nu produse înăuntrul său decât o furnicătură de genul:
Dumnezeule, ce bine este să ai alături de tine așa o zeiță. Ah, domnilor, dacă ați stii cum este... desigur, nu vă puteți decât imagina, pentru că este doar a mea...
- Iubito... își deschise el brațele a îmbrățișare, însă pe moment ce se apropia, fata își schimbă fața, afișând o mină din ce în ce mai uimită.
În momentul în care Anton ajunse în fața sa, aceasta nu putu decât silabisi „Paul...” și dădu ochiii peste cap, leșinând în mijlocul grădinii.
- Mary, Mary... Dați-vă la o parte, dați-vă mai în spate toți, tună Anton. Faceți loc!
Îi verifică pulsul și constată că femeia este doar într-un leșin ușor.
- Toată lumea să se liniștească, se auzi el țipând. Continuați să vă simțiți bine, prea cinstiți oaspeți și scuzați micul incident. Lady Mary își va reveni îndată. Are nevoie doar de puțină odihnă, mulțumesc. Muzica!
Încet, încet, totul reveni la normal și privindu-i, Anton putea pune pariu că marea majoritate a dialogurilor se refereau la „micul incident”, cum îl numise el.
În timp ce o ducea pe brațe în apartamentele conjugale, felicitându-se că le pusese la etajul întâi, își dădu seama că o iubea. Nici nu avuseseră vreun dialog dar o iubea fiindcă o simțea a lui de o veșnicie. Și într-un fel, avea dreptate. Pătrunse în dormitor și era să o scape pe gresia perfect lustruită ce se întindea sub picioarele sale. Era pentru prima oară în viață când simțea cu adevărat asupra sa presiunea cuvântului „copleșitor”. O puse cu grijă pe patul imens și pufos și începu să-i maseze tâmplele..Era perfectă. Părea că doarme și o sărută ușor pe buze. Se ridică încet de lângă ea și se plimbă mândru prin imensul dormitor. Totul cu gust, îmbrăcat în aur sau argint, lemnul mobilierului masiv îl ghicea – brad. Catifeaua albastră se întindea discret pe pereți iar tavanul era o oglindă imensă.
- Sir...
Anton se întoarse și privi spre slujnica din cadrul ușii.
- Ce s-a întâmplat, Alice?
- Mă scuzați... vă caută un domn... marchizul Cordow.
- Cum îndrăznește, porcul ordinar...
Femeia își duse mâna la gură, după ce își făcu o cruce rapidă, de parcă nu ar fi trebuit să audă acele cuvinte și se dădu în lături. Anton se repezi la rastelul de pe perete, luă spada și după ce ieși în fugă, țipă la servitoare de pe scările de marmură:
- Alice, fă-i un masaj cu spirt doamnei.
- Da domnule, murmură ea.
Ieși ca un leu turbat cu spada în mână, provocând câteva țipete scurte femeilor care înspăimântate căutau brațele partenerilor.
- Cordow! Câine ordinar! Apără-te, în numele regelui, fiindcă altminteri, capul îți va zbura de pe umeri!
- Fă bine și pregătește-te să mori, Bratule! Nu meriți absolut nimic din toată avuția asta! Mary mă iubește pe mine, de bună seamă, nu pe un papă-lapte ca tine. Crezi că o meriți? Tot ce meriți e un glonte în cap! Mori vierme!
Împușcătura fu reală și extrem de bine direcționată. Fix spre fruntea tânărului. Anton, într-o fracțiune de secundă localiză dușmanul la o distanță de aproape o sută de metrii în fața sa, mascat de niște umbreluțe blestemate. Oricum, îi vedea binecunoscuta pălărie imensă, neagră și chipul buhăit acoperit în marea sa parte de o barbă dezordonată. Problema cea mai mare era calul pe care îl călărea, care făcea diferența decisivă în favoarea marchizului. Tânărul văzu glontele și se lăsă rapid pe spate simțind aproape curentul de aer care îl producea mica bucată de metal. Aceasta se înfipse în zidul castelului pe care îl găuri grosolan.
Wow, Matrix. Dacă le zic proștilor asta, sigur n-o să râdă nimeni. Mai sunt câteva sute de ani până atunci...
- Ai să plătești pentru asta, canalie. Oscar, calul meu!
Încălecă pe murgul său alb și dădu să plece. Cineva, un cavaler onorabil îi oferi un pistol, dar el refuză nervos.
- Îți mulțumesc, prietene, dar va muri de spadă.
Se depărtă în galop însă auzi în urma sa obsedant de multe cuvinte de admirație în care se regăseau foarte des „Neo”, „Keanu”, „Morpheus” și chiar „Matrix”.
Se poate să mă fi înșelat... este peste poate, gândi el galopând pe urmele marchizului.
Marchizul se uită înapoi prea târziu, convins fiind că glonțul său nu putea da greș. Îl văzu pe Anton la câțiva metri, trase iar însă acesta se feri din nou.
- La dracu, Bratule... te crezi Neo?
Anton era să cadă de pe cal dar își reveni și cu un urlet neomenesc, reteză capul lui Cordow. Victorios, se întoarse cu capul în mâna stângă și sabia ridicată în dreapta. Aplauzele și aclamările erau binemeritate iar el se bucura de ele din plin, trecând la trap printre mesele admiratorilor. După câteva minute de savurare a reușitei, își aduse aminte de Mary și aruncă trofeul în mijlocul mulțimii după care descălecă.
- Du-te, Colby! bătu el prietenește roibul pe gât iar acesta luă drumul grajdului.
Mary se trezise deja și îl aștepta întinsă pe patul lor cu lenjerie de mătase.
- Mary...
- Paul... tu, aici?
- Numele meu este Anton... Anton Bratu, spuse tânărul blocat.
- Sigur... scuză-mă... Anton. Semeni atât de mult cu...
- Cu cine?
- Cu... cineva. Spune-mi, schimbă ea registrul brusc cuibărindu-se la pieptul lui. Unde ai fost?
- L-am omorât pe ticălosul de marchiz. De azi nu ne va mai tulbura liniștea, iubita mea.
Ea chicoti.
- Ce copil ești... S-ar putea să reușim.
Replica nu fu prea pe înțelesul lui Anton însă sărutul ei apăsat și plin de pasiune îl pricepu perfect.





Capitolul V

Cina era pe sfârșite și toată lumea se simțea minunat.Lordul Bratu, Lady Mary, Lady Laeticia și Ducele de Haward erau de acum prieteni destul de vechi. Se cunoscuseră la nunta Lordului cu Lady Mary și de atunci erau nedespărțiți în toate sfârșiturile de săptămână. Bucatele cinei erau deseori condimentate cu poveștile celor doi bărbați care dădeau impresia că dețin monopolul poveștilor vânătorești. De altfel, vânătoarea era ca și cricket-ul erau modurile preferate în care cei patru petreceau adesea timpul în în care erau împreună. Iar cina, mai mereu se încheia cu cafea și muzică, Anton fiind un virtuoz al pianului.
Și în acea seară cina luă sfârșit și cu cănile de cafea în mâini, porniră spre salonul de oaspeți. Castelul ducelui era puțin mai mic decât al lui Anton iar acesta nu pierdea nici un moment pentru a-l tachina.
- Spune-mi, dragă prietene, începu Anton, ce spunea bunul nostru amic?
- d’Albert? A întrebat de voi doi, arătă ducele spre el și Mary. Spunea că îi este dor de voi și negreșit să treceți pe acolo...
- Da, continuă Lady Laeticia, îmi amintesc că a făcut chiar și o glumă... „Spunele să vină sau măcar să trimită un tablou în care sunt amândoi.”
Toți pufniră în râs, în afară de Mary care se înnecă cu o înghițitură de cafea. Fu condusă pe o canapea și își reveni repede.
- Nu am nimic... mulțumesc... m-am înnecat doar.
- Uite niște apă.
- Merci Laetiia, vă rog, puteți să mă lăsați singură cu soțul meu?
- Desigur... hai John, să încălzim clapele pianului.
Cei doi rămaseră singuri și Mary îl fixă pe Anton așa cum miciodată nu o făcuse.
- Mary, ce este cu tine?
- Anton, trebuie să îmi răspunzi la o întrebare.
- Orice, draga mea, răspunse el îngrijorat.
- Când expiră anul?
- Când expiră... ce an?
- Anton, nu fă pe prostu’, răspunde! tună Mary.
- Mary...
- Răspunde odată, când?
- De unde știi asta?
- Sfârșește cu întrebările stupide și spune-mi.
- Poimâine, spuse el cu un aer de învins. Dar cred că moșul ăla a uitat.
- Care moș?
- Faridi, cel care mi-a propus asta...
- Să crezi tu că a uitat. Nu mai avem nici o clipă de pierdut, iubitule. Cheamă trăsura. Plecăm acasă imediat. Trebuie să comandăm un tablou cu chipul meu.
- Draga mea, liniștește-te. Mâine mergem la vânătoare, după cum știi am aranjat totul. Avem timp săptămâna viitoare pentru un tablou care să reprezinte pe cea mai frumoasă fată din lume.
- Anton! rosti ea cu o privire animalică. Nu o să stau închisă o eternitate pentru o imbecilă de vânătoare! Plecăm acum. Cheamă trăsura.



Capitolul VI

- A venit Sir Johnson, anunță rece pajul.
- Draga mea... Mary, strigă Anton pe coridorul apartamentelor conjugale. A sosit pictorul, și apoi către slujitor. Să poftească.
Pictorul intră și se duse direct la Anton, îmbrățișându-l.
- Sir Bratu, ce onoare, ce onoare... am primit chemarea dumneavoastră și am ajuns într-un suflet. Ce este graba asta, scumpul meu prieten?
- Mark, dragul meu, cunoști toanele femeilor...
- Ah, dacă este vorba de femei, nimic dragul meu nu mă face mai dobitoc decât încercarea de a le înțelege. Dar iat-o pe frumoasa Mary. Sărut mâinile, milady.
Mary se așeză grăbită pe un scaun și întrebă cu sufletul la gură.
- Este bine cum cade lumina?
- Draga mea...
- Lady Mary, să nu ne pripim...
- Domnule pictor, te implor, în această după-amiază trebuie să îmi faci portretul.
- Dar...
- Ah, încă ceva. Nu îți scoate pânza, maestre. Nu o vei folosi...
- Iubito...
- Taci, Anton!
- Doamna poate fi mai calmă...Graba nu aduce nimic...
- Te înșeli amarnic, maestre. Poate aduce totul... Anton.
- Da, iubito.
- Scoate-ți cămașa.
- Milady, vă pictez pe dumneavoastră sau fac nudul soțului...
- Maestre, vei face cea mai originală pictură din viața dumitale. Mă vei picta pe mine pe spatele soțului meu.
Replica îi izbi în moalele capului pe amândoi. Se treziră uitându-se unul la altul cu niște mimici demne de proștii secolului.
- Cum?
- În această după-amiază, seară... până la noapte, maestre. Anton, mai avem o zi și putem pierde sau câștiga. Este șansa noastră. Fă ce îți spun, te rog, în numele dragostei noastre. După ce tabloul va fi gata, îți voi explica.
Ceasurile trecură, cam două după miezul nopții, ceea ce reprezenta primele ore din ultima zi din anul făgăduit. Pictorul clipea foarte des și lăcrima abundent, semn că oboseala își spunea cuvântul. Lucra neîntrerupt de patrusprezece ore. Anton era pur și simplu trecut de starea de oboseală, privind fix cu niște ochii de nebun, tolănit pe spătarul unui scaun. Era o imagine terifiant de sinistră .
- Mai durează?
Acea întrebare deja făcea parte din atmosferă la fel ca și aerul din încăpere.
- Doamnă, își căută pictorul ultimele resurse de calm, scumpă domniță, abia am terminat chipul. Urmează bustul, gâtul, cutele rochiei...
- Destul, sări tânăra ca arsă. Vreau să văd.
- Mai adu-mi o cană de lapte cu două linguri de cognac, ordonă Anton fără vlagă unei slugi care moțăia lângă ușă.
- Cognac cu lapte? întrebă nedumerit pictorul.
- Preferatul soțului meu. Să văd chipul, maestre.
Anton se întoarse și femeia țipă ca din gură de șarpe, fiind gata, gata să leșine.
- Sunt eu! Dumnezeule, nu pot să cred... Am reușit. Suntem liberi.
Cei doi bărbați fură peste poate de uimiți însă nu mai avură putere să spună nimic.
- Anton, pe la ce oră ai venit atunci?
- Cred că era cam douăsprezece.
- Dumnezeule, mai sunt nouă ore. Trebuie să înțelegi. Ascultă-mă cu atenție, altfel suntem pierduți. Trimite pictorul.
- Nu este nevoie, scumpă doamnă, mă retrag singur. Vom discuta despre plată după-amiază, când ne vom trezi. Noapte bună.
Pictorul plecă, condus de slujitorul pe jumătate adormit, spre apartamentele oaspeților.











Capitolul VII

- Nu înțeleg nimic, Mary.
- Anton, mai sunt patru ceasuri. Fii atent. O luăm de la capăt. Concentrează-te, iubitul meu. Trebuie să renunți la ideea de eternitate.
- Dar nu vreau să renunț la ideea de eternitate. Pentru ce să renunț? Este atât de perfect totul.
- Pentru că este o amăgire, de asta trebuie să renunți. Faridi, cel care spui că te-a trimis aici, îți dă, dar în gură nu îți bagă. Și eu am fost adusă la fel pentru un an și exact atât am căpătat.
- Cum, tu nu lucrezi pentru el?
- Doamne, Anton. tu crezi că sunt curvă?
- Nu... el s-a exprimat cu „psiho-prostituată”.
- Da... cam asta sunt și asta vei ajunge și tu dacă nu mă asculți și te încăpățânezi ca mine în ideea cu eternitatea. Eu am petrecut un an în care mi-am imaginat că aveam cu iubitul meu o vilă pe malul oceanului.
- Mi-ai spus, cu Paul.
- Anton, Paul era exact imaginea ta. Erai tu. Suntem amândoi idealurile fiecăruia.
- De ce nu am rămas Paul acela?
- Pentru că, la fel ca tine, am fost tentată să-mi risc eterninatea, trecând peste an și sfaturile lui disperate.
- Ce sfaturi?
- Că probabilitatea să ne potrivim era mică... cam una la un milion, de fapt de două ori mai mică fiindcă trebuia să fiu și eu idealul său. Nici eu n-am înțeles atunci și m-am încăpățânat să nu renunț.
- Mary, ai spus că nu te-ai potrivit cu el, care eram exact eu, iar noi ne potrivim...
- Da, pentru că tu ești chiar tu iar felul în care mă vezi tu pe mine este exact așa cum sunt eu.
- Dumnezeule... aberezi. Hai, liniștește-te. Dormim puțin și ai șă vezi că la prânz când ne-om trezi...
- Anton, nu va mai fi nici un prânz. Astăzi există doar până la 12. Apoi va dispare tot ceea ce ai creat tu. Te vei trezi singur cu albul, înconjurat de alb, fără să vezi nimic până când o femeie te va încerca, așa cum m-ai încercat și tu pe mine. M-am chinuit în acest an auzind doar voci și văzându-te doar pe tine.
- Ce vrei să spui?
- Anton, eu nu știu cum ai imaginat tu idealul. Eu nu văd absolut nimic din ceea ce vezi tu. Nu te văd decât pe tine. Acest Faridi al tău face un joc dublu. Mie mi s-a arătat sub forma unei femei care s-a oferit să mă ajute când eram distrusă. Era imediat după ce Paul m-a părăsit. În sfârșit, să-i spunem Faridi. El își asigură existența, viața veșnică, din particule mici de energie ce le absoarbe de la milioanele de suflete-magnet. Dacă nu realizezi cât mai repede asta, vei ajunge un suflet-magnet ca toți de aici.
- Pictorul... ducele... Lady Laeticia...
- Drace, lasă-i pe ăștia. Pe ăștia i-ai creat tu, făceau parte din idealul și șansa a făcut să imaginezi un pictor atât de bun. Nu au fost decât doi vectori umani în tot anul acesta. Eu și cu tine.
- Ce sunt sufletele-magnet?
- Sunt sufletele care își așteaptă sufletele-pereche pentru a ieși de aici. Ascultă-mă bine. După ce a trecut anul, s-a făcut alb tot în jurul meu. iar eu m-am simțit ca un desen făcut pe asfalt de un copil infantil. Un cerc, două puncte, câteva linii acolo... practic sunt un blanc. Te văd pe tine că vii îmbrăcat așa cum îți imaginezi tu, dar nu-mi dau seama de felul în care mă vezi fiindcă nu pot vedea nimic în afara albului și a corpului meu schițat parcă în creion. Nu pot vedea oglinzi sau chestii de astea... astea sunt doar în mintea ta, înțelegi?
- Și ai vrut să vezi cum te văd eu... de asta te-ai pictat pe spatele meu...
- Fiindcă dacă mă picta pe o pânză, nu vedeam nimic...
- Și duelul meu pentru tine... florile, plimbările...
- Erau în mintea ta, bravuri pentru care eu te-am iubit și mai mult, cu toate că nu am avut parte de ele...
- Dar te-am văzut mâncând... bând cafea... o grămadă de chestii...
- Erau toate în mintea ta. Eu veneam doar cu scheletul pe care tu îl îmbrăcai așa cum voiai.
- Așadar, văzând că imaginile corespund...
- Da, am tras concluzia că sunt persoana sortită ție iar de cum te-am văzut, am realizat prin identificarea cu Paul, că tu ești idealul meu.
- Extraordinar... Dar acel Paul a văzut că nu ești idealul său... Putea să îți spună.
- A încercat, dar...
- Știu, femeile sunt mai încăpățânate. Cum putem ieși de aici?
- Acel Faridi lasă întotdeauna un pahar care conține o băutură ce are în ea o substanță ce detectează compatibilitatea pe bază de A.D.N. Conține molecule emițător-receptor iar odată ajunsă substanța în cele două organisme, începe schimbul de informații. Se pare că a descoperit un algoritm genetic de potrivire a sufletelor din punctul de vedere al iubirii.
- Sau poate că iubirea este o invenție de-a lui pentru a-și asigura propria existență. Fantastic! Știi, o grămadă de oameni, genii, psihanaliști, filosofi din toate timpurile au crezut că dragostea, iubirea este o formă de a induce libidoul în sensul procreării și perpetuării speciei iar acum... Este vorba de o entitate cine știe ce vârstă o avea... Uluitor... Pe de altă parte, este un fel de purificator al lumii... Incredibil cum izbutește să facă ceva în interes personal ajutând omenirea... Genial.
- Acum înțelegi jocul dublu?
- Da... Iar eternitatea ce se află la dispoziția sufletelor-magnet, aduce probabilitatea aproape de 1. E fascinant. Singura chestie grea este așteptarea asta... albul ăsta care te înnebunește, cred...
- Te obișnuiești...
- În sfârșit... să o ștergem de aici. Băutura, repede.
- Este într-un pahar.
- Sunt o grămadă pe aici.
- Acesta este, spuse ea, ridicând un pahar din raftul barului.
- Ziceai că nu vezi nimic...
- Este singurul lucru pe care îl văd. De atâta amar de vreme...
- Mai vreau să te întreb ceva...
- Ce este?
- Paul...
- Așa îl chema pe fostul meu iubit așa cum cred că Mary...
- Maria...
- Da, era evident, zâmbi fata.
- Altceva voiam să te întreb. Paul, acela din realitate, semăna cu mine?
- Nici gând...
- Nici tu nu aduci deloc a Maria... De ce nu am băut licoarea de la început? Merge-merge, nu merge, asta e.
- Pentru că, în caz de eșec... băutura transformă ambele suflete pe veci în suflete-magnet. Dă-mi paharul. Beau eu prima.
Fata bău și i-l înmână lui Anton. Acesta luă câteva gâturi bune și deodată, totul dispăru în jurul său. Albul era tot ce vedea și pe Mary... cu mâna întinsă spre el, îndemnându-l să bea mai mult... se depărta și țipa la el „Bea, bea...”. Își vedea mâna întinsă spre ea dar nu putea să se miște. Termină de băut și se smuci. Avea senzația că era zidit. După eforturi mari, supraomenești, se rupse parcă dintr-un zid și pentru o clipă se întoarse. Se văzu ca un desen pe asfalt făcut de un copil de doi ani... Capul un cerc, puncte în loc de ochii, mâinile, corpul și picioarele – niște segmente...Brusc se întoarse însă Maria dispăruse. Nu auzea decât voci ciudate ... nu știa dacă aleargă sau cade... privea din ce în ce mai înspăimântat spre desenul descompus care avansa ca un tăvălug... știa că nu trebuie să se lase prins însă cădea... cădea... cădea...








Capitolul VIII

Se izbi brusc de asfalt și visul se curmă. Instinctiv își duse mâna la gură și își căuta apoi sângele pe palmă. Nu avea. Lovitura fusese puternică însă nu pățise nimic.
- Scuze, Anton, dar dacă te prindea, nu mai aveai nici o șansă.
Băiatul se ridică anevoie și se sprijini cu coatele pe banca umedă.
- Eu sunt Bianca... Bianca Ionescu.
Anton se simți puțin jenat de situația în care se afla și pentru o clipă se văzu cel mai penibil om din lume.
Se chinui să o privească și nu înțelegea de loc cum o fata atât de frumoasă se uita la el, un bețivan adormit pe o bancă, într-un parc.
- Anton...
- Anton Bratu, nu? Ai cam tras-o la Sile aseară...
- Stai puțin... de unde mă cunoști?
Băiatul se așeză pe bancă, lângă ea, fixând-o cu ochiii mirați.
- E o poveste lungă... Oricum, nu m-ai crede...
Anton pufăi încurcat și nu știu pe moment ce să îi spună...
- Ești prietenă cu Maria?
- Nu... Dimpotrivă. Hai până la mine. Îți pregătesc o cană de lapte cu două linguri de cognac.
Anton rămase perplex și ea profită de momentul de confuzie pentru a se ridica repede de pe bancă.
- Hai să mergem, uite, începe ploaia iar.
El se ridică instinctiv după ea și încercă să grăbească pasul pentru a intra în cadența ei.
- De unde știi că beau lapte cu cognac?
- Am ghicit.
- Și sunt trei linguri, nu două.
- Greșești, râse ea, trei linguri bei doar la prima oră dimineața.
- Păi eu acum m-am trezit... Pentru mine asta e prima oră....
- Þi-ar place să fi un lord într-un castel din Birmingham? Să mergi la vânătoare în fiecare week-end?
- Poftim?!
- Nimic... Te superi dacă mă iei în brațe? Mă udă rău ploaia asta și mi-e și frig.
- Nu mă supăr, spuse el încurcat. De unde spuneai că mă cunoști?
- De pretutindeni și dintotdeauna, rosti ea sărutândul ușor pe obraz.
Anton nu băgă de seamă replica fetei fiindcă atenția îi fu îndreptată către o bătrână care discuta cu o fată. Fata plângea și se vedea că suferă.
- Hei, șopti Anton Biancăi, baba aia a spus că este Dumnezeu...
Bianca o fixă în ochii pe bătrână și zâmbi.
- Doar o babă nebună...
Femeia îi urmări pe alee cum se depărtau, râzând și vorbind tare în ciuda ploii dese.
Anton și Bianca... chestia asta chiar merge, zâmbi bătrâna discret.